Torturat bestial de ruşi, în drum spre Italia

Întors din Cipru pentru 10 euro

Când s-a căsătorit, Mihai Lucaş visa să fie fericit, dar sărăcia l-a făcut să caute un ban în Rusia. Însă nici acolo nu i-a surâs norocul, întorcându-se cu buzunarele goale. În 2004, nevastă-sa a luat drumul Italiei, lăsându-l pe Mihai să îngrijească de cei doi copii ai lor. Cei doi însă erau patru, toţi rămaşi în grija tânărului, fiindcă şi soră-sa plecase în Italia.
În toamna lui 2005, Mihai a decis să ajungă cu orice preţ la soţie. A lăsat copiii la socri, a găsit o firmă care, în schimbul a 4300 euro, i-a fabricat imediat un paşaport rusesc şi l-a transportat la Moscova. Mai erau cu el 13 moldoveni. Timp de trei zile au fost cazaţi într-un apartament, după care au luat avionul spre Cipru. La vama rusă au prezentat paşapoartele moldoveneşti, iar la cea cipriotă urmau să le folosească pe cele ruseşti. Din păcate, firma care organizase plecarea nu i-a preîntâmpinat că nu vor putea intra în Cipru fără cel puţin 350 de euro de persoană. Şi asta le-a jucat festa. „Agitaţi, cei cu mai mulţi bani le dădeau celorlalţi. Eu aveam 340 de euro şi mă gândeam că nu m-or mai întoarce din drum pentru 10 euro. Însă bărbatul care-mi controla actele m-a invitat într-un birou, unde mai era o femeie din Cimişlia, tot din grupul nostru. Ne-au urcat în acelaşi avion şi ne-au întors în Rusia”, îşi aminteşte Mihai.

Bătut, flămând, fără verighetă

La Moscova, au fost duşi la miliţie. Întrebaţi de unde au luat paşapoartele, au minţit că le-au cumpărat de la piaţă. De ce? Ca să ajungă în Italia. Mihai spune că miliţienii o loveau pe femeie peste faţă până au umplut-o de sânge. „Apoi s-au năpustit peste mine. Două zile am mâncat o bătaie soră cu moartea. Nici eu, nici femeia n-am recunoscut cum am obţinut actele false. Trei zile n-am mâncat nimic şi nicio cană de apă nu ne-au dat. Pe urmă ne-au băgat la puşcărie”, povesteşte Mihai. Au urmat patru luni de detenţie, în care au fost alimentaţi mizerabil, ieşind de acolo uscaţi ca două paie. Li s-au dat bani de bilet la tren şi atât. „Moldovan, vrei acasă sau la închisoare?”, l-au repezit pe Mihai, când acesta i-a implorat să-i înapoieze verigheta confiscată.

Hrănit de ruşi, respins de moldoveni

Era 31 decembrie 2005. Deţinuţii eliberaţi îşi luau rămas bun. Un rus, când a aflat că Mihai pleacă tocmai la Chişinău, i-a întins punga sa cu 16 covrigi. „Mi-a spus că el va ajunge de Revelion acasă, pe când eu trebuia să mănânc. Eram atât de flămând, încât am numărat fericit covrigii şi am şters-o iute spre gară cu femeia din Cimişlia”, remarcă Mihai. Însă toate biletele la trenul spre Chişinău din acea seară şi din zilele următoare erau cumpărate. Noaptea au fost izgoniţi din gară, dar unui miliţian i s-a făcut milă de ei şi le-a permis să intre înapoi. Au stat acolo trei zile, drămuind covrigii, ca să le ajungă… Într-o zi, Mihai a găsit un bilet şi l-a cumpărat pentru femeie. A condus-o la vagon, iar când a auzit că însoţitorul vorbeşte româneşte, muţise de bucurie. „Mi se părea că i-am văzut pe mama şi pe tata! I-am spus că am bani, dar nu găsesc bilet şi l-am rugat să mă ia. El a cerut un preţ dublu… Am umblat aşa de la un vagon la altul. Toţi erau de-ai noştri, dar niciunul nu vroia să mă ajute. Numai la ultimul vagon, erau doi ruşi. Şi ei m-au luat. Mi-au spus doar că, la vamă, va trebui să mă ascund după saltele. Eram gata să stau tot drumul înfăşurat în toate saltelele lumii, numai să ajung acasă. Şi aşa am ajuns în Moldova…”, povesteşte Mihai.

În „sicriu”

A stat acasă patru luni. Firma cu care încercase să evadeze nu-i restituia banii şi-i propunea altă cale spre Italia. Astfel, l-au dus în Cehia, unde l-au cazat într-un apartament în care mai erau 32 de moldoveni. Marea lor problemă era că, fiind atâţia la număr, trăgeau apa la WC toată ziua, ceea ce revolta vecinii. De aceea mergeau câte doi odată… Într-o seară, i-a vizitat un bărbat cu un teanc de paşapoarte cehe. „Se uita la fotografia din paşaport şi la noi, şi-l alegea pe cel care seamănă cu persoana din poză. Mi-a dat şi mie un paşaport cu un nume străin, dar omul din fotografie nu avea nici în clin, nici în mânecă cu mine. Am refuzat, ca apoi să aflu că toţi cei care l-au urmat pe respectivul au fost deportaţi. În altă zi ne-au spus că cei mai curajoşi 18 dintre noi pot să meargă spre Italia cu TIR-ul. Ne-au împărţit câte nouă în cele două aşa-zise „sicrie”, săpate în plăcile de lemn de rumeguş cu care era încărcat tirul, ne-au culcat unul lângă altul şi ne-au acoperit cu alte plăci întregi. Ne-au prevenit că, ajungând în vamă, maşina va frâna de două ori, iar noi va trebui să stăm ca morţii – nu cumva să tuşim sau să deschidem gurile. Lângă mine era o băbuţă care tremura ca varga. I-am luat mâna în mâna mea, mângâind-o. În vamă s-a lăsat o linişte mormântală. Auzeam câinii lătrând, vameşii râzând şi bătând în pachetul în care ne aflam noi. Nu-mi mai ajungea aer şi mă sufocam. Am pipăit peretele „sicriului” şi era ud de la respiraţia noastră. Dacă din închisoare am ieşit, aici credeam că-mi cântă cucul. Totuşi, am trecut cu bine. Iar când ne-au scos capacul, au ieşit aburi ca dintr-o cratiţă cu uncrop. Eram toţi leoarcă…”. Fiind descărcaţi, s-au trezit într-o ţară, care Mihai nici azi nu ştie cum se numeşte. De acolo, o altă maşină i-a dus la Milano. Benvenuti in Italia!

„Iubiţi părinţii cât îs vii”

La Roma, unde era şi soţie-sa, trei luni nu şi-a găsit slujbă. Ieşea la Drumul Robilor (supranumit şi Depozit), unde moldovenii aşteaptă zilnic să fie luaţi la lucru. La început a instalat aparate de aer condiţionat, apoi s-a angajat în construcţii, unde lucrează şi astăzi. Trei ani nu şi-a văzut copiii şi dorul îl sfâşia. Înainte de culcare, le scria poezii. Iată un fragment: „Când noaptea buzna dă în sat / Şi ceru-i plin cu stele, / Noi de departe vă dorim / Somn dulce, bombonele! / Să creşteţi mari, să fiţi cuminţi / Şi s-ascultaţi părinţii / Şi, dac-a fi să vă greşim, / Să nu muşcaţi cu dinţii. / Şi de vom merge în baston / Şi-om vrea un pic de apă / S-aveţi puţină jale-n voi – / Şi-un câine se adapă. / Iubiţi părinţii cât îs vii / Şi-ntindeţi-le mâna, / Căci lanţ de nopţi ei n-au dormit / Când voi eraţi cât mâna”.
Anul trecut, obţinând permis de şedere legală, Mihai a tras o fugă acasă. Îşi aminteşte cu plăcere de acea vizită: „Mi-am îmbrăţişat copiii şi am îngenuncheat în faţa casei, mirosind pământul meu. Eram cel mai fericit om din lume. Ne-am întors cu soţia în Italia numai ca să le facem copiilor un viitor, ca să nu ajungă şi ei ca noi, ca să nu mai avem oameni loviţi cu grebla în frunte, care îşi aleg la conducere sărăcia aşa cum au ales-o opt ani la rând votând comuniştii”.