Timpul.md

Ultima oră 4 Iunie 2020 | 16:10

Tratatul de la Trianon – eveniment cu semnificaţie pentru viitor sau sfârşitul unei perioade istorice?

 

Ce semnificaţie are de fapt Tratatul de la Trianon, dincolo de folosirea sa într-un sens ideologic sau altul? Pentru a răspunde la această întrebare, este util a prezenta circumstanţele care au dus la apariţia sa.

Ȋn primul rând, este necesar a analiza cauzele destrămării monarhiei austro – ungare. Pe lângă cele îndeobşte cunoscute, legate de dorinţele naţiunilor de emancipare, în contextul sfârşitului Primului Război Mondial şi a apariţei celor 14 Puncte ale Preşedintelui Wilson, este mai puţin cunoscut faptul că Austro – Ungaria a căutat realizarea unei păci separate cu Franţa, Marea Britanie şi SUA, oferindu-şi bunele oficii pe lângă Germania pentru ca Franţa să redobândească Alsacia şi Lorena, în schimbul unei păci care ar fi garantat menţinerea dublei monarhii şi după sfârşitul războiului. Carol al IV-lea a început discuţii în acest sens până când în mai 1918 Austro – Ungaria a fost obligată de Germania să semneze o alianţă politică, militară, şi economică. Odată cu constituirea acestei alianţe care se va dovedi efemeră, şansele unei păci separate au fost total compromise. Austro – Ungaria va fi redusă în următoarele luni până la sfârşitul războiului la statutul de satelit al Germaniei. Iniţiativa de a începe oficial dezmembrarea Austro – Ungariei a venit din partea Secretarului de Stat al SUA Robert Lansing care a inclus această recomandare într-un memorandum adresat Preşedintelui Wilson, în vederea aplicării autodeterminării naţiunilor. Statele europene au fost mai reticente aplicării acestui principiu dar implicarea masivă în efortul de război din partea SUA a făcut ca orice posibilă opoziţie la dezmembrarea dublei monarhii să nu fie posibilă.

Opţiunea între a păstra Austro – Ungaria într-o oarecare formă şi a renunţa total la această construcţie statală nu a fost luată la începutul războiului. Este adevărat, statele occidentale au făcut promisiuni României în vederea unirii cu Transilvania dar acest gest nu era văzut ca parte a renunţării totale la statul austro – ungar. De abia odată cu aspiraţiile cehilor, slovacilor, românilor, a naţiunilor din ceea ce se va numi ulterior Regatul Iugoslaviei, guvernele aliate au recunoscut legitimitatea acestora şi implicit a deciziilor luate la Congresul Naţionalităţilor Oprimate care a avut loc la Roma în iunie 1918. O influenţă majoră în luarea acestei decizii îi aparţine lui Tomas Masaryk care a exercitat un lobby extrem de eficient în SUA. Faptul că emigraţia slovacă din SUA s-a implicat şi ideea unui stat comun pentru cehi şi slovaci a părut a fi coerentă au contribuit la succesul acestei acţiuni.

Mai puţin cunoscut este faptul că liderii politici maghiari au susţinut la un moment dat demersurile lui Masaryk. Mihaly Karolyi i-a trimis un mesaj la sfârşitul lunii octombrie 1918 în care îşi exprima dorinţa ca Republica Populară Maghiară să colaboreze cu noul stat cehoslovac. Atunci când se discută cauzele Tratatului de la Trianon, trebuie avut în vedere aspectul extrem de relevant legat de existenţa unui guvern bolşevic la Budapesta care dorea exportarea comunismului în statele nou create după destrămarea dublei monarhii, mai ales în Cehoslovacia şi România. Internaţionalismul de tip comunist a intrat în coliziune directă cu tendinţa elitei maghiare de a păstra într-o formă sau alta dubla monarhie.

Cehoslovacia s-a născut oficial la 28 octombrie 1918, Croaţia şi ţinuturile locuite de sârbi din Austro – Ungaria şi-au manifestat dorinţa de a se alătura Serbiei pentru a forma Iugoslavia, Transilvania a decis unirea cu România la 1 decembrie 1918, iar Masaryk a reuşit să convingă minoritatea rutenilor să se alăture Cehoslovaciei, prin implicarea diasporei rutene din SUA. Un posibil avantaj în păstrarea Ruteniei Transcarpatice în interiorul noului stat ungar ar fi fost auto-determinarea naţiunilor care ar fi împiedicat o naţiune să treacă de la un stat la altul, ci ar fi fost mai degrabă un argument pentru crearea unui stat al rutenilor. Maghiarii nu s-au concentrat, în perspectiva tratativelor de pace, în discuţia cu liderii ruteni, pentru a vedea în ce condiţii s-ar fi putut imagina o Ungarie care să includă Transcarpatia şi să acorde drepturi susbstanţiale minorităţii rutene.

Acesta era contextul în care au început tratativele de pace la Paris în ianuarie 1919. Teritoriile dominate de Ungaria de la formarea dublei monarhii erau deja înglobate de facto în noi state naţionale care revendicau recunoaşterea actelor de auto-determinare ce avuseseră deja loc. Ȋn momentul începerii discuţiilor de la Paris, Ungaria se afla deja într-o stare de anarhie. Bela Kun s-a opus trimiterii unei delegaţii maghiare la negocierile de pace. Prezenţa unui guvern bolşevic la Budapesta a fost unul dintre cei mai importanţi factori ai Tratatului de la Trianon, în forma sa finală. O Ungarie democratică ar fi putut influenţa tratativele de pace, desigur într-o măsură redusă dar ar fi existat cu siguranţă mai multă deschidere. Dat fiind potenţialul extrem de agresiv al unui stat bolşevic în centrul Europei, scopul conferinţei de pace a fost doar în subsidiar de a stabili graniţele noilor state, scopul principal fiind de a crea garanţii că pacea va fi de durată în contextul noilor graniţe. Liderii politici maghiari au eşuat în a demonstra că dorinţele lor pot asigura pacea în Europa Centrală.

Modul de organizare al Conferinţei de Pace nu a fost deloc favorabil Ungariei. Lipsită în mod voluntar de o voce, fără relatări de la faţa locului, Ungaria nu a realizat de la bun început că tratarea în comun a problemelor legate de frontierele noului stat este în beneficiul ei. Astfel, au fost formate două comitete care au tratat distinct problema frontierelor Ungariei cu România, respectiv Cehoslovacia. Problema Transilvaniei a fost astfel discutată în paralel cu cea a frontierei sudice a Slovaciei. Abia la sfârşitul acestor negocieri Ungaria a realizat că pierderile teritoriale, însumate, sunt importante. Poate că dacă la Budapesta ar fi fost la putere un alt guvern, democratic, cererea de a discuta toate problemele teritoriale într-un singur format ar fi fost măcar pusă pe ordinea de zi.

Cei care au negociat graniţele României şi ale Cehoslovaciei la Paris nu au realizat că rezultatul discuţiilor va fi cel final. Multă vreme s-a crezut că rezultatul tehnic al discuţiilor va fi folosit la nivel politic în cadrul unor negocieri ulterioare. Incapacitatea Ungariei de a lua în considerare rezultatul tehnic, fără a judeca dacă îi este sau nu nefavorabil şi a încerca o îmbunătăţire a situaţiei prin intervenţia factorului politic a fost decisivă. Cu aceeaşi problemă s-a confruntat, la o scară mai redusă şi România dar implicarea factorului politic a fost la momentul potrivit, primită pozitiv şi cu rezultatele dorite.

Delegaţia SUA a insistat pe aplicarea cu stricteţe a factorului etnic în trasarea viitoarelor graniţe, iar această poziţie a fost decisivă. Alte delegaţii nu au propus metode alternative. Factorul etnic a primat în faţa unor eventuale considerente economice. Anglia a încercat timid aplicarea unui criteriu legat de viabilitatea noilor state în funcţe de liniile de comunicaţii existente dar SUA a fost constantă în atitudinea sa. De exemplu, trasarea graniţei între Cehoslovacia şi Ungaria nu a luat în calcul legăturile rutiere sau feroviare. Propunerea americană era în favoarea unei graniţe etnice; propunerea britanică respecta liniile feroviare, astfel încât mai multe zeci de mii de maghiari ar fi făcut parte din Cehoslovacia, în plus faţă de cei a căror soartă era deja decisă. Harold Nicolson nota în jurnalul său dezamăgirea că propunerea britanică nu a fost luată în calcul. Episodul arată foarte clar faptul că trasarea graniţelor s-a făcut prin dispute în interiorul aliaţilor, iar opiniile delegaţilor români şi cehoslovaci au contat în măsura în care se pliau pe factorul etnic, respectiv economic (cel care nu a contat în cele din urmă). Ar fi arătat altfel graniţele dacă Ungaria ar fi participat activ la Conferinţa de Pace? Foarte puţin probabil. Argumentul etnic era la vremea respectivă imbatabil. Ȋn plus, nu era deloc uşor a formula argumente economice, în contextul post-conflict în care liniile de comunicaţie erau aproape complet distruse.

Oricât ar părea de paradoxal, dată fiind metoda predilectă de lucru a negocierilor, în care factorul etnic juca rolul decisiv, SUA nu a fost cel mai interesat actor politic în vederea finalizării noilor delimitări teritoriale din Europa Centrală. Acest rol l-a jucat Franţa. Italia nu a reuşit să se opună eficient formării unui stat iugoslav puternic în timpul negocierilor de pace (chestiunea nu va fi soluţionată nici după încheierea acestor tratative, Italia va continua să dorească revizuirea frontierei în Iliria, ceea ce a dus la episodul ocupării Fiume). Din cauza acestei probleme, Italia nu a fost interesată în problema delimitărlor din Europa Centrală. Franţa a realizat că absenţa Italiei din acest proces de negociere va face ca puţini actori să fie interesaţi de problema graniţelor Ungariei, ceea ce îi va crea implicit un avantaj. Ar fi putut Ungaria, cu un alt guvern la putere, să fie mai activă în relaţia cu Italia, să încerce o poziţie mai favorabilă a acestui stat? Foarte puţin probabil. Italia avea, aşa cum am afirmat, propria sa agendă.

Un alt dezavantaj pentru Ungaria a fost statutul său de stat înfrânt. Românii, sârbii, slovacii, cehii erau aliaţi ai statelor occidentale. Un diplomat britanic, Sir Eyre Crowe, care a participat la negocierile de delimitare a graniţelor, a mărturisit ulterior că, atunci când argumentele maghiare şi cele ale noilor state erau aproape identice, balanţa era înclinată în favoarea celor din urmă. Mărturiile directe din Budapesta legate de atrocităţile comise de regimul Bela Kun împotriva propriilor conaţionali (a se vedea de exemplu mărturia contelui de Saint-Aulaire, ajuns incognito la Budapesta) au făcut ca luarea unor decizii mai complicate să devină mult mai uşoară.

Revoluţia bolşevică din Ungaria a făcut ca lucrările Conferinţei de Pace să fie accelerate. Delimitarea frontierelor la nivel tehnic a fost rapid parafată din punct de vedere politic. Abia odată cu finalizarea discuţiilor politice s-a realizat faptul că în total trei milioane de maghiari se vor afla în afara graniţelor Ungariei. Ar fi fost momentul favorabil pentru ca Ungaria să reformuleze propriile sale argumente dar, încă o dată, lipsa unui partener credibil de dialog la Budapesta a făcut ca opoziţia la soluţia politică agreată la Paris să nu se manifeste.

Ȋn lunile următoare, consolidarea succesului Revoluţiei Ruse şi extinderea ideii comuniste în Europa au fost decisive în formarea unei poziţii faţă de Ungaria. Preocuparea majoră a fost de a nu oferi posibilitatea creării unui coridor între Rusia sovietică şi Ungaria. Forţele armate ale Ungariei au fost limitate la 35000 de voluntari, insuficiente chiar şi pentru apărarea propriilor frontiere noi. Ungaria a devenit expusă invaziilor terestre din toate direcţiile, devenind lipsită de frontiere naturale (Munţii Carpaţi). Desigur, nu acesta a fost criteriul care a stat la baza delimitărilor teritoriale ci, atunci când puterile occidentale au realizat acest rezultat, au considerat că este un avantaj dar deopotrivă un dezavantaj (cucerirea Ruteniei subcarpatice sau a unei părţi din România ar fi fost suficientă pentru crearea unui coridor de invazie a forţelor bolşevice, deschizând calea către Europa Centrală).

Foarte târziu puterile occidentale au realizat că un rezultat complet nefavorabil Ungariei va duce la radicalizarea climatului politic intern, la manifestări iredentiste şi ultra-naţionaliste. Abia în martie 1919 Lloyd George afirma că nu va fi pace în Europa Centrală dacă în fiecare stat din jurul Ungariei va exista o minoritate maghiară consistentă. Argumentul nu a fost dus mai departe, pericolul bolşevic era mult prea mare pentru a fi ignorat în luarea deciziei finale. Opinia lui Lloyd George nu era împărtăşită de propriul Minister de Externe: ministrul Arthur Balfour şi ulterior lordul Curzon s-au manifestat prompt în favoarea respectării opiniilor experţilor în ceea ce priveşte delimitarea frontierelor.

Atunci când ar fi putut să aibă un cuvânt de spus, Ungaria nu a putut reacţiona, din motive de politică internă. După experimentul Bela Kun, climatul era teoretic mai favorabil dar a intervenit un alt factor: oboseala acumulată după patru ani de război şi peste un an de negocieri diplomatice. Harold Nicolson nota în jurnalul său faptul că neinvitarea Ungariei la discuţii după căderea lui Bela Kun a fost o greşeală dar adăuga: “oricum nu ar mai fi contat”. Nicolson avea perfectă dreptate: era prea târziu pentru a invita Ungaria, deciziile erau deja luate, delegaţii doreau să încheie cât mai repede un maraton diplomatic.

Chiar şi în acest context, Ungaria a primit o scrisoare de invitaţie din partea lui Clemenceau în data de 25 noiembrie 1919. Delegaţia condusă de contele Albert Apponyi a ajuns la Paris pe data de 6 ianuarie 1020. Proiectul de tratat pe marginea căruia au început discuţiile era de fapt identic cu cel agreat la nivel tehnic la începutul anului 1919. Abia din acest moment Ungaria începe să-şi prezinte propriile argumente. Singurul argument considerat a avea un oarecare potenţial de a fi acceptat a fost cel legat de organizarea unor plebiscite în zonele atribuite altor state unde locuia o minoritate maghiară consistentă. Era însă prea târziu. Voinţa exprimată la Alba Iulia era deja pusă în aplicare şi nu putea fi contestată. Cum acest argument nu a avut succes pe moment, delegaţia maghiară a început o altfel de abordare. Apponyi a realizat că logicii trasării trasării graniţelor pe criterii etnice nu i se putea opune decât logica unor considerente etnice şi economice. După întoarcerea delegaţiei maghiare la Budapesta, au început cele mai spectaculoase şi disperate tratative care au precedat Tratatul de la Trianon: Ungaria a pledat pe lângă Franţa, oferind în martie 1920 totalitatea căilor sale ferate, un contract pentru construirea unui port comercial pe Dunăre şi pachetul majoritar de acţiuni la Banca de Credit Maghiar. Ungaria se aştepta ca în schimbul acestor concesii să existe o atitudine mai favorabilă din partea Franţei în negocierile de la Paris cu România şi Cehoslovacia. Ȋncercarea Ungariei de a determina o negociere mai favorabilă a fost privită cu dezinteres de Maurice Paleologue, noul secretar – general al Ministerului de Externe francez. Franţa considera că îşi realizează mai eficient obiectivele de politică externă în Europa Centrală prin continuarea poziţiei sale iniţiale, iar concesiile din partea Ungariei au fost considerate lipsite de importanţă.

Discuţiile au fost reluate în mai 1920, sub conducerea noului prim – ministru Etienne Millerand care îl înlocuia pe Clemenceau. Millerand a început dialogul cu Apponyi pe un ton lipsit de orice posibilitate de comprimis: “o stare de fapt, chiar şi milenară, nu poate exista dacă s-a dovedit că este contrară justiţiei”. Cererea de a organiza plebiscite a fost de asemenea respinsă în mod explicit. Motivaţia lui Millerand merită a fi reprodusă integral:

“Voinţa poporului a fost exprimată în octombrie şi noiembrie 1918 cu ocazia colapsului dublei monarhii atunci când popoarele, oprimate de atâta vreme, s-au exprimat în favoarea unităţii cu fraţii lor italieni, români, iugoslavi, cehoslovaci. Evenimentele care au avut loc de atunci constituie mai multe dovezi pentru sentimentele naţionalităţilor care erau supuse în trecut Coroanei Sfântului Ştefan. Măsurile întârziate ale guvernului maghiar pentru a satisface cererea naţionalităţilor pentru autonomie nu pot crea nicio iluzie; pentru o lungă perioadă, toate eforturile politicii maghiare au fost direcţionate pentru a nu fi auzită vocea minorităţilor entice”.

Ungaria nu mai avea practic nicio carte de jucat. Singura posibilitate la îndemână era ca Tratatul de la Trianon să fie semnat de oficiali de rang secund, pentru a nu se considera că este recunoscută o cedare ruşinoasă: tratatul este semnat la 4 iunie 1920 de un ministru şi de ambasadorul Ungariei în Franţa.

Tratativele diplomatice din perioada 1919 – 1920 nu au făcut altceva decât să certifice noile frontiere determinate ce evoluţia evenimentelor ce au urmat afirmării nevoiii de auto-determinare a naţiunilor din monarhia austro – ungară. Delimitările definitivate în mare parte în 1918 nu mai puteau fi modificate decât prin intervenţia puterilor occidentale, o ipoteză care nu a fost niciodată luată în calcul. Comisiile tehnice care au lucrat în timpul Conferinţei de Pace de la Paris au avut un mandat limitat: impunerea unui criteriu în ceea ce priveşte trasarea unor frontiere care erau deja trasate de facto.

Să admitem că varianta plebiscitelor, propusă de Ungaria, ar fi fost acceptată. Să presupunem că un astfel de plebiscit ar fi avut loc în ceea ce maghiarii consideră a fi Ţinutul Secuiesc. Zona respectivă nu ar fi putut să fie desprinsă de România, întrucât este la mare depărtare de frontieră. Să ne imaginăm că un plebiscit ar fi avut loc în zonele de graniţă – Arad, Oradea, Satu Mare – oraşe populate la acea vreme de o majoritate maghiară. Ȋntre aceste oraşe se aflau însă comunităţi româneşti compacte. Soluţia plebiscitului ar fi fost neconcludentă. La fel s-ar fi întâmplat şi în zonele locuite de maghiari din Slovacia. Singura regiune în care logica plebiscitului ar fi putut să funcţioneze – şi chiar a funcţionat – era cea a statutului Sopron. Consultarea a dus la refuzul încorporării la Austria. Este posibil ca de fapt Apponyi să fi avut în vedere doar situaţia Sopron atunci când a făcut propunerea organizării unor plebiscite. Plebiscitul respectiv a avut loc la un an si jumătate de la Tratatul de la Trianon, în decembrie 1921 şi 2/3 din cei chestionaţi s-au pronunţat în favoarea încorporării în Ungaria. A fost o minimă compensaţie obţinută de Ungaria – de fapt, unica posibilă în acel context.

Cum se explică până la urmă faptul că Ungaria a pierdut 2/3 din teritoriul său de dinainte de 1918? Pierderea nu este rezultatul negocierilor de pace şi nici al înfrângerii Austro – Ungariei în război (Germania a pierdut o parte infimă din teritoriul său de dinainte de 1918). Dominaţia bolşevică de la Budapesta a jucat un rol în incapacitatea Ungariei de a formula unele argumente în favoarea sa şi de a se face auzită la Paris. Totuşi, după cum am văzut, chiar şi un guvern democratic al Ungariei nu a reuşit să întoarcă soarta tratativelor de pace.

Dacă Ungaria ar fi avut un guvern democratic imediat după sfârşitul dublei monarhii, dacă ar fi mizat pe argumentul concesiilor economice imediat ce au început negocierile de pace, poziţia sa la final ar fi fost alta? Răspunsul este mai degrabă negativ: probabil că în acest caz Ungaria s-ar fi bucurat de un statut mai privilegiat din punct de vedere economic, nefiind nevoită să plătească despăgubiri de război atât de mari dar frontierele ar fi rămas aceleaşi.

Tratatul de la Trianon a fost aşadar consecinţa logică a situaţiei existente în Ungaria în timpul ultimelor secole. Ȋncă de la 1848 întrebarea fundamentală a liberalilor maghiari a fost cum poate fi asigurat un model liberal şi democratic deopotrivă, fără a acorda minorităţilor aceleaşi drepturi care erau revendicate pentru majoritate. Cei care au susţinut că acordarea aceloraşi drepturi pentru minoritari şi pentru majoritari este singura cale de impunere a modelului liberal au fost în cele din urmă în minoritate. Treptat, modelul modernizării corelat cu afirmarea unei singure naţiuni, cea maghiară, în detrimentul altora, s-a impus. Românii, slovacii, croaţii, sârbii nu au văzut Ungaria drept un stat care ar putea să le asigure drepturile legitime. Care au fost cauzele pentru care un model opresiv la adresa minorităţilor s-a impus în Ungaria în perioada 1848 – 1918 ar fi trebuit să fie o temă majoră de reflecţie în contextul aniversării Tratatului de la Trianon. De fapt, data de 4 iunie 1920 nu are semnificaţia unui moment istoric, ci mai degrabă cea a unui moment la care o perioadă istorică se încheie. Pentru maghiari, momentul respectiv a fost supra-licitat ideologic. Pentru români, slovaci, croaţi, sârbi nu există niciun motiv de sărbătoare – revendicările acestor naţiuni erau satisfăcute integral înainte de 4 iunie 1920. Este important însă a cunoaşte felul în care factorii ce duc la o situaţie limită în viaţa unei naţiuni precum cea maghiară ar fi putut să nu se manifeste. Odată ce obsesia Trianon nu va mai exista, la maghiari dar şi la români (ideea de a sărbători semnarea Trataului de la Trianon în România nu are niciun fundament) deoarece nu este bazată pe înlănţuirea evenimentelor istorice, calea pentru reconciliere este larg deschisă.

RADU CARP / Contributors.ro

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus