Prin intermediul poliţiei şi al armatei, statul este garantul păstrării ordinii şi singurul care poate pune în aplicare forţa (inclusiv forţa letală) pentru păstrarea ordinii. Cetăţenii pot să aplice forţa (inclusiv forţa letală) doar în momentul în care le este pusă în pericol viaţa – dreptul la autoapărare. Cine iese din acest sistem este fie infractor, fie revoluţionar.
Există diferenţe între state: în SUA de exemplu dreptul la autoapărare (şi de folosire a armelor de foc) este mai extins decât în Europa. Amintiţi-vă de dezbaterea (haotică şi anarhică) din România în jurul poveştii cu pilotul Adrian Iovan care a împuşcat un bărbat care îi intrase noaptea în casă. Infractorii şi avocaţii înţeleg foarte bine mecanismul folosirii forţei şi de aceea încearcă permanent să arate că agresorul s-a aflat în poziţie de autoapărare (ia-l de pe mine că-l omor!).
La nivelul protestelor de masă lucrurile sunt mai complicate, însă principiul că statul deţine monopolul aplicării forţei rămâne în picioare. Amintiţi-vă cum au intervenit poliţiştii din Franţa (răscoalele din 2005) şi Marea Britanie (răscoalele din 2011). Găsiţi o mulţime de imagini în care se vede limpede că violenţa aplicată de reprezentanţii statului francez şi cei ai statului britanic este comparabilă cu violenţa aplicată de reprezentanţii statului ucrainean.
Logica forţelor de ordine este destul de simplă: reprezintă un instrument al conducerii politice, în limitele legilor existente. Aplică mijloace de forţă non-letale pentru păstrarea ordinii publice – iar în cazuri extreme pot folosi şi forţa letală, arme de foc. O diferenţă majoră între ce s-a întâmplat în Franţa şi Marea Britanie şi ce se întâmplă în Ucraina este dată de elementul politic. Autorităţile de la Paris şi Londra i-au tratat pe răsculaţi ca pe infractori de drept comun; în Ucraina există o ideologie şi o motivaţie politică a protestatarilor. Mai mult, manifestanţii ucraineni au dezvoltat organizaţii şi tactici care îi pun pe picior de egalitate cu forţele de menţinere a ordinii. Au de partea lor (mai pe faţă sau mai pe ascuns) politicieni care fac parte din Parlament (nu e clar în ce măsură politicienii de opoziţie controlează organizaţiile violente din Kiev şi restul ţării).
Obiectivele opoziţiei ucrainene în acest moment sunt demiterea preşedintelui Ianukovici şi organizarea de alegeri anticipate. Manifestaţiile din Kiev au devenit astă noapte extrem de violente: 22 de morţi, dintre care 9 din rândurile forţelor de ordine. Chiar dacă ar vrea, Ianukovici nu poate demisiona: este reprezentantul unor forţe şi interese care îl vor ţine şi împăiat pe fotoliul de preşedinte. Chiar dacă Ianukovici ar dispărea prin magie, instantaneu îi va fi inventat un înlocuitor.
Problema cea mai mare o reprezintă în acest moment apariţia armelor de foc în mâinile protestatarilor şi mai ales, folosirea lor. Nu vreau să spun sub nici o formă că membrii forţelor de ordine din Ucraina pot să folosească armele de foc cum vor şi când vor. Sunt sigur că există legi şi regulamente clare. Iar abuzurile reclamate de mass-media (cetăţeni răpiţi, torturaţi şi ucişi de poliţişti) ar trebui investigate într-un cadru de transparenţă maximă şi responsabilii pedepsiţi conform legilor. Ce vreau să spun este că folosirea armelor de foc de către cetăţeni împotriva poliţiştilor în cadrul unor manifestaţii politice reprezintă primul pas spre războiul civil.
Mass-media din România îi prezintă pe manifestanţii din Kiev drept luptători pentru libertate, pro-europeni care se opun Rusiei. Limba de plastic a propagandei de tip nou îi orbeşte pe mulţi. Unele din forţele politice care se menţin cu greu la conducerea protestatarilor au foarte puţine legături cu democraţia şi cu Uniunea Europeană. Scenariul din Ucraina începe să semene din ce înce mai mult cu cel din Siria (iar jurnaliştii români au înţeles foarte puţin din ce se întâmplă în Siria, nu au reuşit să depăşească blocajul mental al clişeului „luptă pentru libertate”). La Bucureşti (şi în restul Europei) tabloul evenimentelor din Ucraina este pictat în alb şi negru, unii sunt buni, ceilalţi sunt răi.
Sincer, habar nu am dacă Ianukovici sau Kliciko reprezintă cea mai bună soluţie pentru Ucraina. La fel, nu ştiu cum îi va fi mai bine Ucrainei: în UE? În Comunitatea Vamală a Moscovei? Într-o zonă gri între cele două blocuri? Nu am un răspuns.
Ştiu un singur lucru: nu-mi doresc ca ucrainenii să îşi rezolve problemele prin violenţă şi mai ales nu îmi doresc să se ajungă la un război civil. Opoziţia ar fi putut declanşa o grevă generală, ar fi trebuit să blocheze Ucraina lui Ianukovici, să-l răstoarne de la putere şi apoi să organizeze un referendum. Însă există şi interese externe la Moscova, Bruxelles, Washington şi Berlin (greu de trasat clar aceste interese, oricum, nici acestea nu sunt la fel de limpezi sau unidirecţionale pe cât le prezintă mass-media „pro-europeană”). Vom avea de-a face cu multă propagandă de tipul „răi şi buni”, iar Ucraina alunecă parcă de neoprit spre anarhie. Rămâne de văzut dacă protestatarii vor reuşi facă rost de mai multe arme şi muniţie şi nu a fost aruncat încă zarul decisiv: nu ştim ce poziţie are armata ucraineană.
Când un stat nu îşi mai poate rezolva tensiunile politice interne decât prin apelul la armată nu mai sunt foarte multe drumuri pe care o poate apuca. De obicei sunt două căi în momentul în care armata se amestecă în problemele civile: dictatura militară (în cazurile în care conducerea armatei este unitară) sau războiul civil (când există facţiuni militare separate). (Rezultatul loviturii de stat din 22 decembrie 1989 din România a fost o dictatură militară „Armata e cu noi!” de foarte scurtă durată, generalii i-au predat puterea lui Ion Iliescu foarte repede; dar în majoritatea cazurilor militarii nu mai vor să cedeze puterea).
Bineînţeles că există în orice moment posibilitatea negocierilor şi a rezolvării paşnice a problemelor, trebuie doar să existe voinţă.
Sursa: george-damian.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
