Editorial

Un alt Grigore Vieru

Doar că Liliana Armaşu evită să ne spună cine anume îşi îngroaşă vocea la cei care-l critică pe poet: cei de la Moldova Suverană, de la Literatura şi Arta, de la Academie sau din altă parte? Şi de ce anume? Dar de ce o preocupă toate lucrurile astea pe Liliana Armaşu? Pentru că este îngrijorată ca lumea să nu înceapă cumva să-l idolatrizeze pe Grigore Vieru, căci aceasta „ar putea să însemne pentru el o a doua moarte”. După părerea mea, nu acesta este cel mai mare pericol care pândeşte receptarea postumă a poeziei lui Vieru, ci clişeizarea acesteia prin introducerea în circuit doar a unor texte din opera sa şi omiterea altora. De obicei, cam aceleaşi poezii se plimbă dintr-o antologie în alta şi dintr-un manual în altul şi, de regulă, critica literară românească le-a catalogat ca fiind sămănătoriste (e vorba, între multe altele, de poeziile închinate limbii sau lui Eminescu). În România, Vieru e cunoscut doar prin acest tip de poezie şi riscul e ca acest lucru să se întâmple şi în Republica Moldova. Dar Vieru are şi o altă poezie. O poezie neomodernă, proaspătă şi actuală, deocamdată pierdută din vedere de critici şi antologatori. Anume această poezie ar trebui s-o scoatem în faţă, dacă am vrea să nu-l nedreptăţim pe poet, din punct de vedere estetic. Şi când mă gândesc la poezia neomodernă a poetului, mă gândesc în primul rând la poemele sale ce descriu universul vieţii conjugale şi intime, unde eul liric este sfâşiat între mamă şi iubită şi se bucură că mama urcă mai greu scările întrucât poate să-şi îmbrăţişeze mai mult nevasta. Sau la poeziile în care îşi cântă nestingherit soţia, devenită proaspătă mămică, sau la poeziile închinate vieţii de familie: „ îi ia în gură sânul / şi-l soarbe el întâi / să-l poată prinde pruncul / plângând la căpătâi”. Aceste poeme maritale minimaliste, ca şi poeziile despre poezie – „mă gândesc mereu la poezie, / pentru că mi-e frică grozav / de golul dintre poezii / cavou / în care aş putea să mă prăbuş” – sunt printre cele mai bune poezii ale lui Vieru pe care, din păcate, antologatorii, autorii de manuale sau criticii literari le cam evită, dar ignorându-le, de fapt, ignoră partea cea mai valoroasă, după părerea mea, a poeziei lui Vieru.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *