Timpul Local

Un arhitect al propriului univers

Cu sprâncenele încruntate şi cu ochii fixaţi, absorbit de muncă, artistul devorează parcă instantaneu bucata inertă de piatră, însufleţind-o, dându-i expresia vie a unei epoci demult apuse. Inclemenţa marelui Ştefan în luptele sângeroase cu otomanii, expresia de geniu a lui Eminescu, chipul puritanist şi blajin al lui Vieru, fizionomia bahică a unor petrecăreţi sau concupiscenţa unui pubis femeiesc – toate aceste înfăţişări şi siluete impetuoase, pline de stoicism, candoare şi senzualitate, te transferă involuntar într-un spaţiu nedefinit, într-o lume a plăsmuirilor. Fiecare lucrare denotă întrucâtva o particulă din sufletul autorului, probează parcă un exerciţiu de francheţe, frământări sau expresia furibundă a unor emoţii. El crede că pronia l-a destinat artei, ajungând să trăiască şi să respire, cu ea şi prin ea.
Şi-a dorit să devină sculptor, dar, din cauza unor circumstanţe nefavorabile, nu şi-a materializat obiectivul imediat. 
În 1985 a intrat la Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală” din Chişinău. A studiat în cadrul Secţiei de artă decorativă, iar după un an şi jumătate i s-a propus să se transfere la pictură de şevalet. La Institutul de Arte a studiat grafică şi abia după absolvire s-a reorientat spre vechea pasiune.

A avut o atracţie nestăvilită faţă de sculptură, astfel încât s-a simţit motivat s-o abordeze. „Mi-a plăcut forma tridimensională în spaţiu, am fost interesat de relief, dinamică, mişcare, pe care îmi era mai uşor să le redau în volum decât în culoare. Pentru mine era mai facil să sculptez decât să redau vibraţia culorii”. Artistul crede că pasiunea sa pentru artă a izvorât din dorinţa de a reda figurile cabaline, iar asta datorită faptului ca a practicat hipismul încă din copilărie. Povesteşte că a fost fascinat de frumuseţea, formele, graţia, inteligenţa şi blândeţea cailor. „Din dragoste pentru ei am început a desena, acest lucru constituind cheia care mi-a deschis uşa spre artă”. Astfel, tematica de bază a artistului sunt figurile cabaline, sculptura şi pictura ecvestră, apoi subiectele istorice, realizarea portretelor şi busturilor domnitorilor români. Într-o măsura mai mică, este interesat de nuduri şi peisaje. Deşi a avut încercări de compoziţii suprarealiste, plasticianul susţine că arta sa reprezintă mai mult curentul realismului tradiţional şi academic. 

Vorbeşte cu regret despre o criză a artei în Moldova: este diminuat elementul concurenţial şi transparenţa din cadrul instituţiilor de artă. Pictorul zice că din acest motiv se resimte o decadenţă vizibilă a artei. „Din cauza birocraţiei şi a nepotismului, e greu să te realizezi, să supravieţuieşti ca artist. Arta se dezvoltă în ţările bogate, dar aici, din cauza factorului socio-economic, nu ne putem promova”, remarcă Băţ. El mai susţine că în Moldova totul este corupt, chiar şi critica de artă, iar din cei care activează în Uniune, doar un mic număr de artişti sunt privilegiaţi – acei care promovează interese comune, restul sunt marginalizaţi, fără a li se da o apreciere obiectivă. Acest lucru, crede el, „ştirbeşte potenţialul artistic şi îi descurajează pe unii plasticieni”.

Chiar şi atunci când este în criză de inspiraţie, Grigore Băţ continuă să creeze, îşi proiectează schiţele în gând, după care le transpune pe hârtie, iar apoi imaginile prind formă, volum, contur, culoare şi, în final – viaţă. De fapt, el se autodefineşte sugestiv – „arhitectul propriului univers”.

Nadia Tataru

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *