Un interviu realizat de Vitalie Răileanu cu academicianul Mihai Cimpoi: „Vieru nu mi-a fost un prieten, ci prietenul”

– Având prin excelenţă vocaţia comunicării cu cei mici şi cu cei mari, cu cititorul de toate vârstele (or, Vieru a fost un poet cu cititori, înţeles şi ca poet al cititorilor şi prin aceştia), Grigore Vieru a avut, bineînţeles, şi vocaţia prieteniei. E de ajuns să facem referinţă la numeroasele dedicaţii care sunt semne doveditoare ale unor prietenii stimulatoare de inspiraţie. Avea marele dar de a se proiecta sufleteşte în Alţii, de a-i pune pe o undă afectivă identificatoare. Disponibilitatea sa pentru prietenie era nativă şi naivă (în sensul latin originar „natural, înnăscut”). Era formator de prietenie; îm-prietenindu-te cu el, se împrietenea cu tot ce ţinea de fire, de natural, de normal. Vieru nu mi-a fost un prieten, ci prietenul. În cazul acestei relaţii deosebite simţeai că El, în calitate de Celălalt era chiar Eul (tău) în totalitate, deplin. În temeiul acestui raport de con-structuralitate am fost permanent împreună: pe baricade, în luptele pentru limba română, la întâlniri – numeroase, de suflet – cu cititorii, la şedinţele Academiei Române, acasă la el cu oaspeţi – numeroşi şi toţi consideraţi prietenii săi –, la un pahar de tulburel sau de ţuică, ce-i plăcea foarte mult, la sfat cu maică-sa, Eudochia, pe care a iubit-o atât de mult, la discuţii interminabile despre… prieteni şi… duşmani, pe care i-a avut tot numeroşi şi i-au grăbit moartea.

– „O Istorie deschisă a literaturii române din Basarabia” este percepţia dvs. asupra literaturii, din moment ce este o selecţie – aşa cum arată clar titlul: nu Istorie, ci O Istorie?

– Da, este o Istorie şi este o Istorie deschisă, în felul acesta dând de înţeles că sunt marcat de perspectivismul şi relativismul (nihilist) nietzschean. Literatura basarabeană se aseamănă Bibliotecii din Alexandria: a fost arsă, a fost supusă „terorii istoriei” (vorba lui Eliade), având tulpina tăiată, şi-a ascuns rizomii în pământ de unde s-a alimentat cu apele freatice ale tradiţiei. Nu sunt metafore; este o realitate dramatică, tragică. Or, este de ajuns să-l dai pe Hasdeu sau pe Stere, pe Negruzzi cu o nuvelă shakespeareană sau pe Vieru – arhetipalul, care a demonstrat heideggeriana rostire de zeu a Fiinţei, ca să ai dovada peremptorie că aci s-a făcut o literatură.

– Nimic mai adevărat decât a spune că un critic literar, un asiduu cercetător nu are un stil, ci că el este un stil. Criticul, cercetătorul literar, când e mai ales de idei, trăieşte fără dubii, şi e judecat prin ele, dar nu aceasta exclusiv îl fac să fie el şi nu altul, ci modul în care le spune, expresia pe care le-a dat-o.

– Am răspuns, de fapt, la această întrebare, vorbind în termenii lui Pareyson despre „congenialitate”. Criticul cu personalitate, cu darul de a ne propune interpretarea sa, are un stil al său, un mod al său de a judeca estetica şi de a se exprima. Maiorescu, Ibrăileanu, Lovinescu, Călinescu, Vianu, Perpessicius, Streinu sunt critici cu stil diferit. „Stilul este omul”. Stilul criticului este criticul.