Timpul.md

Actualitate 18 Decembrie 2017 | 18:43

Un rege blând, fără zâmbet

„Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie”  (Regele Mihai I al României) 

Zilele acestea sunt triste pentru întreaga Țară. Bucuria sărbătorilor creștine, care se apropie, este prea mult umbrită de moartea Regelui Mihai. Mă gândesc și spun că această tristețe a cuprins întreaga Țară, aici incluzând și Basarabia sau cel puțin măcar o parte dintre cei care locuiesc în ea. Pentru românul autentic, rafinat, care apreciază modelele umane și le vede minunate, dacă mai sunt și actuale, înțelesul creștin al expresiei „regele a murit, trăiască regele” este că acesta încă este și va mai fi viu. Iar astăzi această convingere vin s-o împărtășească mai mulți conaționali, oriunde s-ar afla ei, odată ce protestele din stradă se potolesc pentru scurt timp și fac loc ședințelor comemorative în Parlament. E admirabil să vezi că principiile guvernanților se unesc pentru a se revanșa în fața onoarei regelui, pe care Majestatea Sa a meritat-o când era în viață. Aceasta se întâmplă azi în România!

Cu sânge albastru, rafinat prin vorbă și comportament, blând, fără zâmbet și iertător, Regele Mihai nu cerea, impunea respect și te determina să înțelegi că bunul simț e chiar deasupra inteligenței. Iar de aici nu poate lipsi nici morala, nici iubirea. Chiar dacă a fost un rege neîncoronat, un rege simbol sub semnul tragicului, un rege creștin, nu i-a lipsit coroana. De ce? Pentru că a avut o putere taciturnă de a sfida demonii care-l pândeau la tot pasul. Ce va reține istoria țării noastre despre Regele Mihai? Mi-ar plăcea să aud că timpul a recuperat o nedreptate, cel puțin, prin cuvânt, și el, pentru calitățile sale cu totul excepționale, va rămâne în memoria noastră drept Regele cel bun al României.

Dacă vom da valoare afirmației că „o fiică de rege trebuie să-și aștepte prințul, pentru că doar un fiu de împărat poate iubi cu adevărat o inimă de prințesă”, atunci povestea vieții cuplului Regelui Mihai și a Reginei Ana ar putea fi considerată un model de familie creștină. Longevitatea relației lor stă în rodul dragostei, care sunt cele cinci fiice. Într-un interviu, la revenirea în România, fiind întrebată ce vor face de acum încolo, Regina Ana a răspuns scurt, dar ferm: „O să fim”. Și au rămas, lăsând un testament spiritual, precum că lumea de mâine nu poate exista fără valori.

Pierdem regi, pierdem suflete tari, pierdem creiere, pierdem pur și simplu oameni. Pierderea omului de omenie, de calitate (expresie inspirată din scrisul jurnalistului Constantin Tănase, caracteristică și maestrului), este irecuperabilă nu doar prin trecerea lui fizică dintre noi, dar și prin faptul că un caracter se construiește în timp îndelungat, dar poate fi distrus într-o clipă. În aceste zile și R. Moldova trăiește în doliu, după ce ne-a părăsit un distins istoric, profesor, patriot și primul președinte al Parlamentului, Alexandru Moșanu. Cine știe să-l aprecieze, adică să-l respecte cu adevărat pe cel care a vorbit deschis în ședințele Parlamentului, care a educat și format oameni de la catedra? Plecarea lui A. Moșanu a slăbit rândurile istoricilor buni.

Dar și „Joc”-ul nostru, adică ansamblul de dansuri populare cu acest nume, a rămas fără patriarhul său, Vladimir Curbet. Nici în jurnalism, la umbra maestrului Constantin Tănase, nu mai crește iarba scrisului cu har. De aceea îmi pun o întrebare simplă de tot. Este cineva, în statul acesta, care se numește RM, preocupat de faptul că oameni de calitate, cărturari, talentați, cu poziție și atitudine, cu pregătire în domeniul lor se duc fără întoarcere? Recunoaște careva de la conducere că, tratând cu indiferență intelectualii, detestându-i, lăsându-i să trăiască în sărăcie, promovând lichelismul, viitorul R. Moldova nu va mai avea repere intelectuale? Dovada cea mai clară, că tocmai conducerea statului nostru nu se raportează la reperele intelectuale, a fost lipsa președintelui de la înmormântarea distinsului istoric Alexandru Moșanu. Dar, dacă aș continua să-mi vărs amarul, cred că prea mare atenție i-aș da unui așa-zis președinte.

Mă întorc cu gândul la monarhul, pe care în aceste zile, românii îl plâng. Respectul pentru un conducător nu stă în prezența lui fizică, dar în relația sa cu națiunea. Or, regele blând, fără zâmbet, a fost un model, pentru că și-a asumat datoria să-și iubească țara.

Un articol de: Silvia Strătilă 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus