Timpul.md

Opinii & Editoriale 29 Mai 2016 | 14:06

Unde e faima noastră

„Unde e faima mea?”, se întreba autoironic într-un poem Hose Pablo. Întrebare care, trebuie să recunosc, îmi vine des în minte când e vorba de cultură. Însă nu faima lui Hose sau a altor colegi e importantă aici, ci a tuturor.

Moldova rămâne în continuare repetentă la investiții în cultură. Mai ales din partea celor abilitați. De obicei, când artiștii vor să facă un proiect - și când spun artiști nu mă refer în niciun caz la cântăreții de pe scenele PMAN, ci la cei care duc peste hotare literatura, pictura, muzica, filmul - primesc bani de unde te aștepți mai puțin. Ringul poeților, de exemplu, a fost finanțat de Union Fenosa.

Urmăream zilele trecute ce mai fac scriitorii din Moldova. Iulian Ciocan e în Amsterdam la un festival literar, Dumitru Crudu pornește în curând spre Belgia cu același scop, Alexandru Vakulovski, Inna Cebotari, Mariana Starciuc au fost în Berlin în cadrul unui proiect dedicat dramaturgilor tineri, Ana Donțu se afla în Suedia la atelierele de traducere organizate de Institutul Cultural Român. De invitațiile în România nici nu mai are rost să pomenesc, nu lipsesc niciodată.

Ba mai mult, nu doar că scriitorii noștri sunt mereu la festivalurile românești, dar cele mai importante cărți pentru literatura română din țara noastră apar la editurile de peste Prut. Și atunci nu poți să nu te întrebi care sunt strategiile culturale ale Moldovei? Să își publice scriitorii în România sau Rusia? Să își finanțeze artiștii pe banii altor țări?

Mai vedem câte un festival și la noi. De obicei principalul finanțator e Institutul Cultural Român. Cu sume sub 500 de euro mai participă, de dragul bifatului, instituțiile culturale din Moldova. Doar așa ca să poată să își treacă la index un nou proiect susținut, chiar dacă finanțarea în cauză nu acoperă afișele printate pentru eveniment.

Se vor schimba vreodată lucrurile la noi? În cultură, în societate, în politică. Mă îndoiesc din ce în ce mai mult. Carul nostru în loc să urce, coboară pe înapoi. Ne aflăm într-un marșarier continuu. Mergem doar cu spatele. Și, în cel mai fericit caz, un artist din douăzeci, când se apropie deja de vârsta de pensionare, primește un premiu numit național, un premiu cu care nu poți să îți cumperi o mașină. Și care - de ce să nu o spunem? - arată exact cât e prețul pe care cei ce ne conduc îl pun pe cultură.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus