Timpul.md

Editorial 28 Noiembrie 2013 | 09:47

Unirea cu România între realități și demagogie

Marți, 26 noiembrie, am participat la București la o dezbatere organizată de Fundaţia Universitară a Mării Negre, ziarul Adevărul şi revista Foreign Policy România vă invită la dezbaterea „Moldova ante portas: integrare prin reunificare sau reunificare prin integrare?”. 

Dezbaterea a avut ca punct de plecare rezultatele unui sondaj de opinie realizat în luna noiembrie 2013 de Inscop Research și a fost moderată de Dan Dungaciu, preşedintele Fundaţiei Universitare a Mării Negre.

Vă propun mai jos unele gânduri pe care le-am împărtășit participanților la dezbateri.

Stânga rusofilă, prin definiție antiromânească, definește unionismul (implicit românismul) de la Chișinău drept un curent politic „marginal”, „antistatalist”, „anticonstituțional”, „extremist”, „xenofob” și chiar „fascist”. Aici lucrurile sunt clare și comuniștii au o poziție …confortabilă cu vechi tradiții în Rusia sovietică și țaristă.

Mai puțin confortabilă este situația politicienilor de centru dreapta, inclusiv a celor care se declară „proromâni” și „unioniști„, îndeosebi atunci când ajung să guverneze. Are loc un fel de „conflict de interese”: convingerile politice intră în conflict cu funcțiile pe care ei le ocupă în ierarhia statului. Și cu cât funcția e mai înaltă, cu atât conflictul e mai adânc și poziția lor e mai jenantă ca să nu zic penibilă. Prin aceasta se explică duplicitatea discursului lor politic, crizele acute și îndelungate de moldovenism statalist care alternează cu puseuri de românism militant. Iată un exemplu elocvent, foarte proaspăt. Un harnic purtător de mesaj al ex-premierului V. Filat scria zilele aceste că, citez: „liberal democrații moldoveni au știut să accepte, din start, spiritul conștiinței românești ca o unică modalitate de a prinde din urmă trenul european”. Și mai departe: „Liderul liberal democrat a știut din start că drumul proeuropean al Moldovei trece și pe la București. De fapt, Vlad Filat a intuit că a fi european presupune și a fi român”. Dacă nu s-ar fi prăbușit în sondaje, nu mai „intuia” că e român…

Observăm că acești politicieni trăiesc și ei o „dramă a sfâșierii”: ei au ajuns la putere, în fruntea unui stat, pe care nu-l recunosc și pe care trebuie să-l lichideze prin unirea lui cu alt stat. Ei însă au jurat pe Constituție și pe Biblie să apere integritatea teritorială a acestui stat…
Fiind puși în situația să aleagă, ei își sacrifică convingerile pe altarul guvernării. Aleg guvernarea. Prin asta se explică celebrele bâlbâieli, scuze și răzgândiri vizavi de identitatea românească ale politicienilor proromâni care ajung să guverneze. (Apropo, trebuie să ne lămurim ce semnifică în acest context termenul „proromân”).

Trebuie să realizăm un adevăr: Independența R. Moldova are 22 de ani și nu s-a dovedit a fi un fenomen „temporar”, „de tranziție”. R. Moldova s-a constituit ca stat (cu toate metehnele lui), are Constituție, Frontiere, Armată, Poliție, Funcționari, Instituții de stat ș.a.m.d. A apărut o generație care s-a născut în acest stat și habar nu are de ceea ce am pus noi în Declarația de independență. Eu am votat independența de Rusia ca un pas spre Unificare. Dacă ne unim cu România acest stat trebuie să dispară. Câți din funcționarii acestui stat sunt de acord să renunțe la funcții în numele Unirii? (Repet, chiar unioniștii când ajung la putere devin stataliști! Pot aduce exemple celebre în acest sens). Și în mentalitatea unor români de bună credință încolțește gândul că unionismul este un curent „subversiv” și „antistatalist”. Astfel, elitele proromânești devin „moldoveniste” și antiunioniste, sunt măcinate de un fel de frică față de România, frică dublată de un fel de „gelozie geopolitică”. Ele altfel nu pot fi. Din moment ce vor dori să fie altfel, trebuie să renunțe la a mai participa la guvernare. Un cerc vicios.

Acest adevăr e confirmat direct și indirect – ca să dau cel mai concludent exemplu - de existența „Mitropoliei Chișinăului și a întregii Moldove”, subordonată Patriarhiei moscovite. Că anume această mitropolie e considerată ca fiind cea „oficială”, iar Mitropolia Basarabiei e „simțită” ca o mitropolie „străină”, subversivă” și „antistatală” e confirmat de faptul că toți politicienii de vârf ai R. Moldova, inclusiv cei de azi, sunt enoriașii mitropoliei rusești, nu românești. Aici, mi se pare, trebuie căutat miezul problemei: actualele elite, chiar fiind (dacă le credem) proeuropene rămân ancorate cultural, spiritual și, prin urmare și politic, în spațiul rusesc. Deși recent președintele N. Timofti a recunoscut că R. Moldova și România sunt „două state românești”, în practica politică cotidiană se procedează contrar acestei logici, România fiind trecută în lista „țărilor vecine”, fără nicio specificare.

Astfel, ajungem la o întrebare sacramentală: putem cere actualei guvernări să facă ceea ce ea nu poate face în mod obiectiv – să ceară unirea cu România, lichidând astfel statul R. Moldova pe care ea îl conduce? Exact aceeași întrebare poate fi pusă și în privința României: putem cere conducerii României să pună problema unirii, ceea ce în alți termeni înseamnă lichidarea statului R. Moldova? Acestea sunt datele obiective ale problemei și orice abordare a chestiunii unirii R. Moldova cu România în afara acestei realități este demagogie curată și manipulare.
Politicienii au găsit, totuși o formulă de „unire„, în baza principiului „și lupul sătul, și oaia întreaga”. Despre aceasta am scris și în numărul de vineri, vezi articolul „Chișinău-București-Bruxelles: Integrarea în UE este egală cu integrarea în România”.
Această formulă constă în „unirea” R. Moldova cu Europa acolo unde se vor „regăsi” toți românii. Foarte multă lume a acceptat această teză, fără să încerce să pătrundă în esența ei.

Pentru noi, românii din R. Moldova, Europa nu este o Atlantidă misterioasă care se află undeva la capătul lumii, iar Uniunea Europeană, nu începe din Polonia sau Germania, ci la o azvârlitură de băț, peste Prut. În mod firesc problema se pune astfel: de ce să așteptăm (poate până la paștele cailor!) să intrăm în UE ca să ne „regăsim” cu frații români, dar să nu începem să ne „regăsim” prin integrarea R. Moldova în România, parte a UE? Altfel formulată, această problemă ar suna astfel: R. Moldova-România: integrarea (RM în UE) prin reunificare (cu România) sau reunificare (RM cu România) prin integrare (în UE)?

Chestia cu „regăsirea” a fost lansată pentru a-i calma pe basarabeni, ca să nu zic „a-i minți”. În România a lipsit și lipsește curajul politic de a spune lucrurilor pe nume: fraților basarabeni, noi, conducerea României, nu ne putem dezice, moral și istoric, de Basarabia, dar nici nu putem pronunța, public și oficial, pentru unirea R. Moldova cu România. De aceea, am găsit șmecheria asta cu „regăsirea” tuturor românilor în UE. Așa stând lucrurile, eu, ca român basarabean, sunt în drept să întreb: dar ce se întâmplă dacă pentru R. Moldova UE va rămâne un vis neîmplinit? Cum și unde va avea loc atunci „regăsirea” românilor de pe cele două maluri ale Prutului?

Nu am soluții magice. De un lucru însă sunt convins: de două decenii și ceva facem demagogie integraționistă și unionistă în loc să ne ocupăm de lucruri concrete. Iată de ce, pentru a putea răspunde la întrebarea „integrare prin reunificare sau reunificare prin integrare” trebuie mai întâi să formulăm corect și onest datele problemei, iar guvernele de la București și Chișinău să le spună românilor adevărul.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus