Timpul.md

Opinii & Editoriale 20 Ianuarie 2019 | 10:00

Unirea lui (IVAN)OV

A vorbi astăzi despre o „puritate etnică” a basarabenilor este cel puțin o dovadă de incultură și o sfidare a realității

„ – Auzi, mai …ov-ule, de ce te dai mare adept al unionismului? Te-ai uitat măcar o dată în pașaport, ca să-ți amintești ce nume de familie porți? Tu nici măcar nu ești român, măi!”

„ – Ei-i-i... lasă, mai, ...enco-ule, am mai văzut noi români ca tine! Tu n-ai nicio urmă de sânge românesc în tine, dar te declari patriot și unionist! Nu ți-e rușine, măi?!”

„ – Hai lasă, lasă, măi ...ev-ule, de-alde tine-s mulți, dar nu-s români! După numele tău se vede de la o poștă că n-ai nimic în comun cu neamul nostru românesc, ești un prefăcut! Român de profesie, ce mai!”

Citatele de mai sus nu sunt extrase din opere literare din categoria „teatrul absurdului”, ci din realitatea care ne înconjoară. Rețelele de socializare, care au devenit în ultimii ani un loc de exprimare publică, lipsit practic de orice control și autocenzură, abundă în astfel de „luări de atitudini”. Cei care petrec zilnic multe ore pe aceste rețele virtuale nu-mi vor permite să mint: cazurile în care dezbaterile aprinse despre unionism lunecă și eșuează lamentabil în albia unor discuții sterile despre „sângele pur românesc” sunt foarte frecvente. Uneori, astfel de apropouri se strecoară și în sursele mai clasice de comunicare, cum ar fi presa scrisă și cea electronică, emisiunile radio și TV, unde conținutul editorial este, în mod normal, supus anumitor rigori de ordin legal și moral.

Urmașii colonizatorilor, născuți pe acest teritoriu, se pot numi băștinași


Consider că, pentru a lămuri cauzele unor astfel de derapaje în discuțiile publice, ar trebui să săpăm mai adânc, ca să înțelegem mai bine esența fenomenului patriotismului românesc, mai ales în forma sa contemporană, care este unionismul. Departe de mine este intenția de a include în acest text toate elementele pertinente în acest context, care ar face obiectul unui solid studiu istorico-filosofic, însă voi încerca totuși să enunț câteva teze și să aduc argumentele de rigoare.

De-a lungul ultimelor secole, în virtutea evoluțiilor istorice de ordin local, regional și continental, spațiul pruto-nistrean a devenit unul foarte amestecat din punct de vedere etnic. Nimeni nu poate contesta faptul că populația a fost supusă, secole de-a rândul, unor influențe puternice din exterior. A vorbi astăzi despre o așa-numită „puritate etnică” a basarabenilor este, cel puțin, o dovadă de incultură sau o sfidare a realității. Noțiunea de „populație băștinașă” nu-i include astăzi doar pe urmașii voievozilor români moldoveni, care au locuit aici înainte de începutul secolului al XIX-lea. Din punct de vedere juridic și nu numai, băștinași se pot considera toți cei născuți pe acest teritoriu, inclusiv urmașii colonizatorilor care au poposit pe aceste meleaguri după 1812 și chiar după 1940 și 1944.

Civilizația românească din Basarabia s-a dovedit a fi mai atractivă pentru alte etnii

Cum se face atunci, că o majoritate covârșitoare, de peste 80%, din populația celei mai mari părți a vechii Basarabii (R. Moldova de astăzi) are limba română drept limbă maternă? Răspunsul la această întrebare este simplu, aproape evident - e vorba de puterea de asimilare exercitată de-a lungul timpului de către populația românească majoritară. Anume această forță de atracție, exercitată de tot ce înseamnă românesc asupra celor veniți din alte părți, a fost capabilă să învingă în ultimele două secole tentativele exacerbate de dezrădăcinare la care a fost supusă populația băștinașă. În pofida unor statistici, care arătau că situația era catastrofală la începutul secolului al XX-lea, după un secol și ceva de ocupație țaristă, dar și la finele aceluiași secol, după aproape 50 de ani de putere sovietică, până la urmă elementul autohton s-a dovedit a fi mai puternic și mai eficient în asimilarea „străinilor”. Transformările, care s-au produs pe parcursul acestor două veacuri la nivelul microțesutului, din care se constituie o societate, au fost mult mai subtile decât cele inițial planificate de guvernatorii țariști și, mai târziu, de ștabii comuniști. Astfel, mișcarea naturală, dar complet neașteptată pentru autorii respectivelor „experimente”, a fost dinspre exterior către elementul autohton, și nicidecum invers.

O explicație simplificată a unui atare fenomen se poate baza pe caracterul „naționalismului” românesc. De origine occidentală și de natură europeană prin manifestările sale, civilizația românească din Basarabia s-a dovedit a fi mai atractivă pentru reprezentanții altor etnii. Caracterul generos al patriotismului (numit uneori, nu întotdeauna întemeiat, și „naționalism”) românesc a fost cel care a lăsat suficient loc în interiorul comunității naționale pentru toleranță și pentru răbdarea cu care au fost și sunt abordați „străinii”. Străin care, atunci când nu se simte prins în hățișul unor dileme existențiale false și în contradicțiile generate de argumente pur biologice, se lasă mult mai lesne încadrat în structura populației majoritare.

„Naționalismul” la români este o expresie a europenismului acestui popor

Care este rezultatul fenomenului pe care l-am descris mai sus? Avem astăzi în R. Moldova mulți oameni care poartă nume de familie cu o puternică consonanță „străină”, mai ales slavă (ucraineană, rusească, poloneză etc.). Asta însă nu-i face pe ei mai puțin români decât pe cei care poartă nume de familie tipic românești, cum ar fi ...anu sau ...escu. De cele mai multe ori, este vorba despre descendenți din alte neamuri, care, în ultimele secole, s-au românizat și astăzi fac parte din comunitatea noastră națională. Mulți, foarte mulți dintre ei, sunt unioniști, luptători pentru unitatea neamului cu care se autoidentifică. Este o dovadă în plus a faptului că „naționalismul” la români este mai întâi de toate o expresie a europenismului acestui popor. Vorbim despre un naționalism bazat pe ideea de a întruni în sânul unei națiuni oameni atașați acelorași valori culturale, cu aceleași viziuni de toleranță și cu aceleași opțiuni de civilizație occidentală, și nu unul derivat din false considerente de „puritate a sângelui”. Un naționalism modern, generos, deschis și lipsit de complexe în fața alterității.

Prin urmare, faptul că un ...enco sau un ...ov din Basarabia apără unionismul și luptă cu adevărat pentru Unire nu ar trebui să trezească suspiciuni. Dimpotrivă, sentimentul care trebuie să ne copleșească în astfel de situații este unul de mândrie și de împlinire. Ați văzut mulți „naționaliști” ai altor popoare care să nu poarte un nume consonant cu numele tipic din țara sau națiunea respectivă? Nu prea. Faptul că la noi așa ceva este firesc ar trebui să ne dea și mai multă încredere în lupta pe care o purtăm pentru reîntregirea neamului românesc. Anume prin asta și este puternic neamul nostru – prin capacitatea de a atrage și de a face loc „străinilor”, transformându-i, într-un proces îndelungat, dar sigur, în români. Cred că mai multă îngrijorare ar trebui să ne provoace cei care pe care-i cheamă ...anu sau ...escu, dar care au uitat limba română. Aceștia sunt din ce în ce mai puțini, dar și pentru ei trebuie să ne batem, pentru a-i reîntoarce în comunitatea națională.

În încercarea de a clarifica un aspect aparent „contradictoriu”, cele spuse mai sus ar trebui să ne dea mai mult optimism și încredere, la acest început de an, în izbânda cauzei unioniste. Nici nu are cum să fie altfel, căci, prin forța pe care a dovedit-o de-a lungul ultimelor secole, românismul a demonstrat că are o singură opțiune – de a ieși învingător dintr-o încleștare cu istoria.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus