Timpul.md

Istorie 15 August 2020 | 01:40

Urme românești în Alpii Italieni

 

La inceput au fost bascii, apoi romansii din Engadinul elvetian, iar in toamna aceasta, friulii. Revista "Formula As" isi continua expeditiile de cautare a "urmelor romanesti", ascunse prin cele mai izolate si nebanuite "colturi" din lume. Nu e vorba de "urme" contemporane, ci de urme vechi, ce coboara adesea in preistorie, asemanari incredibile si inexplicabile cu oameni ce traiesc la mii de kilometri distanta, dar care vorbesc aproape aceeasi limba ca noi, au aceleasi credinte si mituri, aceleasi indeletniciri pastorale, aceleasi sate risipite pe varf de munte, ca satele noastre din Apuseni, Maramures si Bucovina. Tarani anacronici, incremeniti in traditie si in credinta in Dumnezeu.

Explicatiile stiintifice legate de radacina latina nu acopera intreg adevarul. Ceea ce descoperim in calatoriile noastre e mult mai vechi, mult mai amplu, mult mai pagan si mai mistic, mult mai spiritual. O sorginte comuna ce nu se vede doar in graiul vorbit si in randuiala vietii, ci si intr-un fel de a fi deschis si sincer si bucuros, care nu prea mai exista prin Europa. Un fel de a pretui mai mult trecutul decat viitorul, mai mult libertatea decat averea, mai mult poezia decat proza vietii si, mai presus de orice, avutiile sufletesti: bunatatea, ospitalitatea, afectiunea... Cine stie unde se afla inrudirea! In pelasgii lui Densusianu, coboratori din nord inspre sud, in tracii ce stapaneau candva jumatate din Europa, in celti sau in dacii pusi de romani sa le apere granitele imperiale? Ceva a fost. Ceva neacceptat si neexplicat de stiinta, dar care iti da sentimentul ca zona Carpatilor a produs, candva, la radacinile timpului, o iradiere spirituala de exceptie, pe care, ca roman, o recunosti cu mandrie "de aur", la 3000 de metri inaltime, in Pirinei sau in Dolomiti.
Speram ca reportajele pe care le vom publica in numerele viitoare ale revistei sa le starneasca aceeasi emotie si cititorilor nostri si sa-i faca partasi la bucuria descoperirii "urmelor romanesti".

Sanziana Pop

Sus la munte, la izvor...

"Patrie dal Friul". Tara friulilor liberi: cel mai nordic si mai rasaritean tinut al Italiei, intins intre Alpi si marea venetiana. Si, cu siguranta, cel mai frumos. Vechi, salbatic, ca la facerea lumii. Ba chiar de-a dreptul miraculos, pentru calatorul roman, uimit sa descopere atat de sus si atat de departe, tocmai la granita dintre Italia si Austria, plaiuri mioritice la fel ca cele de-acasa: pasuni inflorite si turme de oi, sate ancestrale, cocotate in varf de munte, si-un neam de oameni ce vorbesc o limba izbitor de asemanatoare cu a noastra, incapatanati sa-si pastreze indeletnicirile pastorale, mostenite de mii de ani. "Noi cu voi siamo fratelli", iti raspund bucurosi cand le dai buna ziua. Stiu de noi. Cunosc Romania. Sunt convinsi ca ne tragem din aceeasi obarsie, mai veche chiar decat Roma... stramosii celti, prezenti deopotriva in Carpati si in Alpi, in genele friulanilor si ale dacilor liberi din nord. Friulii sunt foarte deosebiti. Au cu totul alte obiceiuri decat in restul Italiei. Alte chipuri, alte apucaturi omenesti. Nici vorba de acei "italiano vero", maslinii, laudarosi si libavnici, cantareti si iubareti pan la ziua. Ascunsi pe varfuri de munte sau in vai intortocheate si-nguste, unde chiar si soarele patrunde anevoios, friulii traiesc in sate stravechi, compuse uneori doar din 4-5 case adunate in jurul bisericii, case seculare, austere, construite numai din lemn si piatra, dar nelipsite de suri si de grajduri, de fanare din care parfumul otavei de toamna curge peste versantii stancosi. "Timp di fuon" - vremea fanului. Sihastri ai muntilor, izolati in locuri unde nici caruta nu mai ajunge, friulii, laolalta, sunt totusi multi. Sute de mii. Pe o harta a zonei, facuta la scara mica, pe care ai putea-o strabate cu masina intr-o ora, am fost uimit sa gasesc insemnate aproape 50 de stani - "casere" -, casarii, cu pasuni intinse, cu turme de oi, cirezi de vaci si popoare de capre cocotate pana sus, pe piscurile golase ale Alpilor Carnieni.

Privindu-i pe friuli imi vin in minte, obsesiv, chipurile taranilor ardeleni de la munte. Mai ales batranii... Oameni solemni, rezervati si meticulosi. Barbati cu sfetere de lana lucrate in casa, stand la taifas pe bancile de la poarta, sprijiniti in toiege. Femei corpolente, cu fota peste sort si broboade inalte, colturoase, leganandu-se ca ratele de pe-un picior pe altul, cand pasesc prin ograzi, chicotind intr-un dinte, putin rusinate, in fata aparatului de fotografiat. Insa lucrul care m-a uimit cel mai mult e ca batranii acestia mai cred, chiar si azi, intr-o lume magica, paralela cu cea in care traiesc zi de zi. Iti spun fara ocolisuri ca pana acum cateva zeci de ani, satele lor erau pline de vrajitoare (friul. "streghe", "streche", "straga" la noi), cu puteri incredibile: deocheau copiii, luau mana laptelui de la vaci, ii lasau pe barbati fara vlaga, legau cununii, faceau mii de feluri de farmece. Si azi, batranii vorbesc despre locuri blestemate din munti, dar si despre o multime de sarbatori crestine, incalecate peste cele stravechi, pagane. Sfantul Ioan Botezatorul, cu toate ritualurile magice ale noptilor noastre de Sanziene ("Il Mac di Sanzuan"), "Il pignarul", sarbatoarea focurilor aprinse pe varfuri de munti, pentru a anunta apropierea noului an. Dar cele mai impresionante dintre toate traditiile friulilor sunt acelea legate de cultul mortilor. Nicaieri in Europa Occidentala nu exista o atat de stransa legatura cu lumea celor de dincolo, o credinta atat de neclintita ca sufletele raposatilor se pot intoarce la casele lor, pentru a se ospata alaturi de cei vii, si chiar pentru a-i infricosa, daca acestia nu indeplinesc randuielile de pomenire care se cuvin. Nu sunt simple "traditii vechi", bune de pastrat doar in carti si muzee, ci fac parte din viata de zi cu zi a friulilor, amintind izbitor de cultul mortilor, perpetuat cu atata osardie in satele romanesti de pe Dunare si din Carpati. Un vechi proverb friulan zice ca o femeie, cand se marita, trebuie sa stie trei lucruri: sa munceasca, sa taca si sa aiba grija de morti. Simple coincidente?

Am urcat eu insumi la o asemenea stana din inaltimi, aflata la o aruncatura de bat de Alpii austrieci. Nu am gasit insa nimic "nemtesc" in traiul pastorilor de acolo. Aceiasi ciobani ca ai nostri, innebuniti dupa munti si animale, framantandu-si pe crestet clopurile turtite, povestind cu talc intamplari de demult. "Bunica mea imi povestea asa...". Astfel isi incep friulii din Alpi raspunsurile la orice intrebare, ridicand incet barbia spre cer, iar in ochi le apare o licarire mandra si orgolioasa de oameni liberi si nesupusi. Chiar daca lucreaza acum cu mecanisme si mulgatoare electrice, firea lor cea veche, orgoliul si darzenia lor munteneasca nu s-au schimbat. Peste tot, printre recipientele si utilajele acelea moderne, vezi insirate intocmai aceleasi unelte din lemn ca ale ciobanilor nostri (am gasit acolo un soi de dictionar al intregului arsenal de instrumente traditionale de uz pastoral, insumand zeci de obiecte din lemn, fiecare cu rostul lui). Pastorii friuli inca le mai folosesc si acum, zi de zi. In esenta, nimic nu pare altfel decat in muntii nostri de-acasa, aflati la doua mii de kilometri departare spre nord. Aproape nimic...

"Nascut e crescut tai vacias"

La stana "Casera Promosio", batrana gazda Fiorina Puntil ne rastoarna pe un fund rotund de lemn o mamaliga ca soarele, pe care-o taie incetisor cu ata, in cruce. Alaturi, pe masa, ceapa si slana. Si-un bulz ca o minge galbuie, facut din lapte si branza sarata de oaie, bine amestecate si inchegate. Cat de cunoscut imi este gustul acesta!... Fiorina ne zice ca-i o reteta strabuna a locului, mostenita "di padre in figlio", iar noi ne straduim sa-i explicam, romaneste, ca si la noi se face la fel. Nu-i prea greu. Stam la masa, la gura vetrei, privim muntii prin ochiurile ferestrei si nu contenim a zambi. Ne minunam cate cuvinte legate de munti si de ciobanie se spun la fel, in friula si in romana, vorbe pe care italienii din sudul peninsulei nu le-ar pricepe in veci. Aproape la fel ca noi, friulii zic pasun (pasune), stal (staul), molgi (mulge), calderia (caldare), fen (fan), forci (furca), manze (manzari), vacia (vaca), lat (lapte), buinora (bunaoara), fas fuoc (fac foc), nana (matusa), zer, tapina, ont (unt), veci (vechi), praz (pranz)... Cuvinte familiare si totusi ciudate, care te fac sa tresari, auzindu-le pronuntate in Alpi. Desigur, friula si romana sunt limbi romanice, formate din limba latina, si totusi, foarte multe cuvinte, ce nu exista si la celelalte surori intru latinitate (italiana sau spaniola, de pilda), te fac sa visezi si sa crezi in povestea acelui popor legendar, pornit candva spre sud din Carpati, ajuns din Hiperboreea in Elada, dar si in Alpi: pelasgii. O poveste pe care nimeni n-a crezut-o in veci, cu exceptia celui care a creat-o si care a intrat cu ea in mormant: marele istoric roman Nicolae Densusianu, pus la zid de confrati si de posteritate pentru ereziile lui. I-am adresat un omagiu pios, intr-o seara senina, cand am admirat asfintitul de soare de pe Muntele "Paltinis", fata in fata cu trecatoarea "Colina crucii" si "Ciuru". Era in "septembre" si aveam "motaf" sa fiu fericit.

Bogdan Lupescu

Italienii nostri

In nordul Italiei, intr-un satuc friul din varful Alpilor Dolomiti, ma prezint ca jurnalist roman. Si cand tocmai ma pregateam sa le explic italienilor din fata mea cam pe unde sunt Romania, Marea Neagra si Muntii Carpati, primesc o replica tare ca un upercut sub barbie: "Dar de unde sunteti mai exact? Din Timisoara, din Iasi, sau mai din sud, din Constanta?". Nu a fost o intamplare. Multi dintre italienii din nord-estul Italiei, friulii, cunosc Romania, mi-au vorbit de sate romanesti de care eu habar nu aveam, ba chiar au si fost in Romania, de mai multe ori. Asa a inceput o aventura in care aveam sa aflu ca multi dintre friuli au inca rude si puternice legaturi de familie in Romania. La peste doua mii de kilometri de Bucuresti, am descoperit in Italia o alta istorie decat cea care se invata in manuale, o istorie in care Romania are italienii ei si o diversitate culturala de invidiat pentru orice tara europeana.

Din casa in casa si din sat in sat, pe serpentine uluitoare si sub privirea severa a unor munti ascetici, care arata asa cum imi imaginam eu Olimpul, am descoperit misterul italienilor iubitori de Romania. Povestea acestor legaturi incepe in jurul anului 1800, cand criza economica si saracia acelor vremuri din Italia au determinat un val de emigrare spre est. Pare ciudat astazi sa ne gandim ca italienii au venit la noi de foame si de saracie, dar asa a fost. Veneau pe jos sau in carute, traversau muntii dormind in padure sau la manastiri, intotdeauna in spate cu o valiza de lemn sau ducand micul lor bagaj in roabe. Veneau in Romania si munceau orice, se instalau in margini de sate, in baraci improvizate, sau erau primiti de localnicii surprinsi de asemanarea celor doua limbi, friula si romana. Despre acele timpuri nu doar romanii au nostalgii. Pentru italieni, Romania de-atunci este una frumoasa si bogata. Romania era un "pamant promis", o tara unde toti isi gaseau un loc si puteau trai decent. Multi dintre ei au primit pamant si cu timpul s-au grupat in mici comunitati care mai dainuie si astazi. Era un timp in care italienii isi puneau sperantele in Romania.

Cu si mai mare surprindere am descoperit ceea ce au facut in Romania italienii veniti in cautare de lucru. Ei au construit prima retea de cale ferata, au inaltat monumente de arhitectura. Cine stie ca Pelesul a fost facut cu muncitori italieni? Sau Spitalul Coltea? Sau Biblioteca Nationala, podul Saligni sau Cercul Militar National? "Da, toate astea au fost facute cu muncitori italieni!", imi spune un friulan in timp ce aseaza pe masa fotografii pastrate cu grija. Sunt fotografii vechi, roase pe la margini de timp, impaturite la piept in urma cu mai bine de o suta de ani. In ele sunt bunicii, strabunicii si unchii lor, aflati in cariere de piatra din Romania sau pe santierele de la Piatra Neamt, Targoviste sau Bucuresti. Azi, rudele lor traiesc langa Constanta si Galati. Romania este a doua casa pentru ei, desi mai viseaza si astazi la pamantul natal al Alpilor. Se viziteaza reciproc si raman uimiti de cat de mult seamana casele si satele intre ele. Acelasi stil de constructii, cateodata aceleasi obiceiuri, aceleasi familii.

Doua saptamani in Alpii Dolomiti m-au facut sa privesc Romania altfel decat la plecare: o tara cu un trecut stralucitor si cu o diversitate culturala ce inseamna bogatie si nevoia reevaluarii identitatii noastre. In plus, acum stiu ca Talisoara, un sat mic din jud. Covasna, este de fapt o Italie mai mica.

Catalin Manole

O lectie de traditie: "Ce faci tu?"

Ciudat lucru. Am plecat in nordul Italiei, pentru a regasi acolo denumiri si toponime cu sonoritati extrem de familiare: Primant, Butea, But, Runcu, Plugna, Triciamp, Creta Verde, Cornu. Am ajuns in inima regiunii Carnia si am rascolit toate vagaunile Alpilor italieni, ca sa-i intalnim pe friuli. Am descoperit niste munteni simpli, dintr-o bucata, care te pofteau in casa, imbiindu-te sa gusti din mancarea lor traditionala, pitina, sau din formai dal cit - o amestecatura in straturi succesive de mamaliga si branza de burduf, asemenea bulzului nostru ciobanesc. In nordul Italiei, la 2000 de kilometri de casa, ai impresia ca Romania se tine cumva dupa tine, ca nu mai scapi de ea. Intrand intr-o cuhne (cuccina) friulana, este cu neputinta sa nu tresari, vazand lingurile, fundul pentru mamaliga si stiubeiele de lemn, vasele de lut ornate cu motive florale in galben si albastriu, in care se pune laptele proaspat muls, unii batrani pastrand inca "lantica practica della mungitura" (mulsul manual), in ciuda inevitabilei tehnologizari si a unor stupide rigori europene.

N-as vrea sa se creada ca, ascultand doi localnici vorbind, intelegi tot ce spun; ca obiceiurile lor sunt aidoma cu ale noastre. In multe insa persista un aer comun, de simplitate taraneasca, si o indarjire anume de a-si pastra traditiile, de a se mandri cu ceea ce sunt, asa cum fac momarlanii, jinarii, tapinarii, morosenii nostri. Ici-colo, in limba friulana, razbat cuvinte pur romanesti (unu, doi, trei, tapina, sete, branca) si cate o expresie rostita atat de clar, incat, o secunda macar, uiti ca esti in Italia. "Ce mai faci tu?", zice friulanul cand se intalneste cu un vecin. "Ce faci tu?" este salutul, binetea si bucuria matinala a oricarui crescator de vite din Friulia si, poate nu intamplator, Dante scria cu sute de ani in urma ca "Friulanii sunt un popor ciudat - poporul lui "Ce faci tu?"".
Dincolo de limba, religie sau costume populare, ne unesc mai multe lucruri decat ne despart. Rascolind catunele indepartate ale Carniei si discutand cu oamenii, descoperi aceeasi fibra ciobaneasca si aceleasi sarbatori pastorale (cadunea friulana si nedeile muntenesti), aceleasi case din barne imbinate simplu, fara cuie, aceeasi civilizatie straveche a lemnului: banci, covata, strachini, lavita sau lazi de zestre. In Friulia, ciobanilor li se spun pacurari. Ca si la noi, sunt oameni ai insingurarii - tacuti, mandri si independenti. Nu accepta sa le porunceasca nimeni. Singura lor teama e legata de Dumnezeu. Ca si ciobanii nostri, friulii merg mai rar la biserica. Urcand cu oile in munte, Il iau pe Dumnezeu cu ei. Il iau peste tot, sadind icoana Maicii Domnului printre copaci sau ridicand troite la crucea oricarui drum, cu nume alese si mangaietoare: Troi di San Pietri, Troi di Zui, Laddolorata, Limmacolata.

Dar friulii nu traiesc doar in munti, ci si in orase, pe strazi asfaltate impecabil, in case invaluite de flori. Intri in vorba cu ei si dincolo de mici reticente si uimiri, descoperi ca avem unele amintiri comune, ca Romania nu e atat de indepartata pe cat pare. Don Guido, preotul paroh din Ravascletto, ne spunea ca bunicul sau era de loc din satul dobrogean Greci, unde si acum traieste cea mai mare comunitate friulana din estul Europei. Tot din Greci a venit in Ravascletto o femeie batrana, care, dupa 50 de ani de izolare, era singura vorbitoare de friula veche, cu arhaisme si cuvinte demult uitate de cei tineri. Ca un jar abia palpaitor, aceasta femeie a readus cu sine amintiri si povesti friulane, obiceiuri si cantece pe care intreaga comunitate a inceput sa le reinvete de la ea.
Nu e usor sa fii friulan, sa fii ce nu sunt altii din jurul tau. Asediati de turisti si ispititi de tentatia vietii moderne, friulanii incearca sa reziste, sa-si pastreze graiul si obiceiurile lor stravechi. Cu o disperare pe care noi nu o cunoastem inca, locuitorii Carniei se agata de fiecare obiect batranesc, o poarta, o lavita, o fereastra sau un scaun. La Sauris, de pilda, rar vezi o constructie noua. E un muzeu in aer liber, cu case de barne si staul pentru vite, cu suri si fanare, imbracate in sita, asa cum au fost mostenite de la strabuni. Friulii din Sauris au pastrat tot, iar rabdarea si indarjirea lor conservatoare le aduc acum o multime de bani. Asa mic si greu accesibil cum este, satul e plin de turisti - oameni fericiti sa vada un staul de vite, un acoperis de sita, o tinda si un pridvor taranesc, dedulcindu-se intr-un extaz usor naiv cu mirosul de ograda proaspat maturata si cu aromele de fan uscat din podul casei. Taranii nostri ar avea ce sa invete de la friuli. Sunt doua cai de a ajunge la simplitate: sa o cauti sute de ani prin cele mai complicate si sofisticate cotloane sau sa o pastrezi, fara sa te tulburi la gandul ca altii te privesc cu dispret. E o lectie elementara, pe care taranul roman trebuie sa o deprinda cat mai grabnic, pana ce termopanul, sclipiciul si placile de beton nu se vor aseza peste frumusetea satului traditional ca o lespede grea de mormant.

Sorin Preda

Cand trecutul devine viitor: Poffabro

Poffabro (Pofavri, in limba friulana) este un sat muzeu, unul dintre cele mai frumoase din Europa. Un sat pastoresc, stravechi, facut din case de piatra, inaltate in jurul vetrei cu foc. Satul s-a dezvoltat in ritm lent, in functie de urcatul si coboratul oilor din Alpi. Asa cum arata astazi dureaza din veacul al Xvii-lea, iar din urcusurile si coborasurile ulitelor, toate orientate de sus in jos, din serpuirea zidurilor si acoperisurilor, a prins viata un fantastic spectacol de arhitectura rurala, pastrat intact pana azi. Este considerat unul dintre cele mai bine conservate tezaure umane vii.
Ulitele stramte sunt de piatra. Si zidurile. In contrast cu griul pietrei, fiecare coltisor, fiecare fereastra si balcon inveseleste spatiul cu jerbe de flori: splendide "pianelle della Madonna" (muscate de Alpi), "daphne blagayane" (gentiane) si "arenarii". Un artist nevazut a lasat ca din intamplare ghivece de rodul casei sau de scanteiute albe si galbene, acolo unde te astepti mai putin, in cele mai tainice colturi, in fiecare spatiu gol dintre case. Turistii sunt vrajiti, fiindca pun piciorul intr-un sanctuar medieval. Se plimba in sus si in jos pe ulitele inguste, ce par niste otgoane care tin satul ancorat de versantii impaduriti. De dupa perdele impletite cu iglita iti zambesc batrane curioase, cu
Urme romanesti in Alpii Italieni
Tara povestilor


basmale colorate, legate sub barbie, ca romancele de la munte. Nu sunt multe; din peste 1500 de locuitori in anii `70, au ramas doar cateva zeci, majoritatea barbati si femei de varsta a treia, al caror rost pare a fi acela de a sta de straja in ferestrele satului. De fapt, gratie unei politici intelepte de stat, localnicii sunt incurajati pe diverse cai fiscale sa accepte viata intr-o asezare medievala, dar nu li se permite sa modifice nimic din fatadele caselor de odinioara. Castiga bine si din vanzarea obiectelor lucrate de mana; pielarie, podoabe, scarpeti. Valurile de turisti le obliga pe femeile satului, inclusiv pe cele cateva tinere care au decis sa nu plece la oras, sa coasa, sa impleteasca, sa brodeze. Prototipul femeii friulane de altadata este expus la intrare pe aleea principala: cu scarpeti si broboada, cu sacateul si legatura de surcele pe umeri, purtand intr-o mana un bidon de lapte, iar in cealalta, un ciomag noduros. In verticalitatea ei monumentala, bacita din Alpi, intorcandu-se de la stana, seamana izbitor cu suratele ei din Carpati. In Poffabro totul e pastrat si aratat cu mandrie. Mai ales lemnul. Uneltele stravechi din lemn sunt la mare pret; putinee de unt, scaunele pictate, cosuri de nuiele, saniute, maturi, greble, clopote pentru vaci si toate cate se foloseau in trecut la casa pastorului stau atarnate pe ziduri, la vedere, ca intr-o expozitie etnografica spontana. Nimic "nou" nu tulbura vederea, nici o constructie nu are voie sa apara dupa capul vreunui intreprinzator, nici o renovare nu se face in absenta unui trimis de la Ministerul Culturii. La Poffabro se stie ca orice vine din trecut starneste interesul turistilor, are o mare valoare si nu e de vanzare. La vanzare sunt scoase doar copii, executate de ultimii mesteri ai satului. Poffabro este un sat cum putine mai sunt in Europa. Disperati ca si-au pierdut trecutul, occidentalii incearca din rasputeri sa-l reconstituie. Dar pentru asta, vin cu grabire in Italia, iar in curand vor lua drumul Romaniei, sa vada cu disperare "filmul" cu tarani si sate autentice, din care sa se inspire. Numai ca, spre deosebire de Alpii Dolomiti, in Carpati arhitectura sateasca e pe cale de disparitie. Casele autentice, cu frumusetea lor multiseculara, isi plang soarta, umbrite si darapanate, in timp ce noile vile de prost gust au ocupat orizontul. In Maramures, in Muntii Apuseni, peste tot. Cu toate astea, Romania are, in felul ei, multe asezari care ar putea rivaliza cu Poffabro. Ii lipseste insa ceea ce friulanii numesc "blaga". Adica orgoliul.

Ion Longin Popescu
Foto: Andrei Cheran 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus