Timpul.md

Actualitate 21 Octombrie 2018 | 17:29

Urme românești în Polonia - Epopeea păstorilor vlahi

"Moje kochanie! Moich ludzi! Dragii mei! Poporul meu!", a strigat primarul unuia dintre cele dintâi sate poloneze în care au pătruns turmele de oi venite în transhumanță din Ro­mânia. 

Cu lacrimi în ochi a căzut în genunchi, desfă­cându-și larg brațele, de parcă ar fi vrut să îmbrățișeze muntele cu totul. Un pic mai departe, câteva femei îm­bră­cate în costume tradiționale stăteau nemișcate, ți­nând coșuri pline cu bucate alese și câteva sticle de șli­boviță. Pentru un moment, liniștea văilor și a crestelor de piatră s-a adâncit. Se auzeau doar fustele foșnitoare ale femeilor, fluturând pe deasupra pajiștii de un verde intens, în adierea blajină a toamnei. În fața lor, doi ciobani, unul polonez și altul român, le întâm­pinau cu aceeași emoție. Se apropiau încet, urmați de dangătul talăngilor a trei sute de oi. Doi ciobani porniți în trans­humanță din Ro­mânia, din satul Rotbav, de lân­gă Bra­șov. Într-o po­iană a Carpaților polonezi, dea­su­pra lumii și în pus­tietatea muntelui, acești oameni s-au îmbrățișat cu la­crimi în ochi, ca niș­te rude ce s-au regăsit după mult timp. După secole de înstrăinare, o mare familie se reu­nea: cea a vla­hilor. Un popor plecat cu oile din Car­pați, aproape cu un mile­niu în urmă, ignorat de is­to­rici, deși a co­lonizat și a domi­nat timp de se­cole toate înălțimile Eu­­ropei, din Car­pați în Alpi și de la Marea Adriatică pâ­nă în munții Pin­dului. Marea ex­pansiune vala­hă!

Pe ciobanul po­lonez îl cheamă Piotr Kohut. Îm­pre­­ună cu ciobanul ro­mân Cristian Su­ciu, au avut ideea - pentru care s-au luptat timp de câți­va ani - de a porni cu trei sute de oi pentru a reface vechiul drum al transhumanței din Car­pa­ții românești în cei polonezi. Trei sute de oi, 100 de zile, 1400 de ki­lo­metri pe drumuri de munte și poteci stră­vechi. "Am vrut să spu­nem cu voce tare ceea ce cărțile de istorie se sfiesc să arate. Că un mare popor de păstori a pornit din Carpații ro­mâ­nești în transhu­manță și a ajuns până în munții Tatra. Chiar dacă au fost pe nedrept uitați, vlahii sunt cei care au îmblânzit munții și au schimbat cultura tuturor țărilor prin care au trecut în această parte a Eu­ropei - Ucraina, Slova­cia, Polonia și Cehia. A­ceastă călătorie nu vorbește doar despre istorie, ci și despre identitatea noastră: cine am fost și cine suntem", a spus emoționat Piotr Kohut.

O carte rară

Cracovia. Probabil cel mai frumos oraș al Po­loniei, cu clădiri vechi, somptu­oase, cu aer imperial și elevat. Piața centrală este înconjurată de imo­bile impunătoare, cu arcade uria­șe din piatră, cu stâlpi auriți și fron­toane sculptate. De jur-împrejur sunt tera­se largi, înțesate de turiști ce vorbesc toate limbile pământului. Stau rela­xați, bând câte o cafea, și pri­vesc turnul istoric din cen­trul aces­tei piețe imense. Câteva străzi mai jos, as­cun­să sub platani enormi, este Universi­ta­tea Ja­giellone. O clă­dire veche, cu ziduri masive din pia­tră, cu uși mari și grele. Aici a fost cândva profesor Stanislav Lukasik, unul dintre istoricii de primă mână ai Poloniei. Aici am venit și eu, în speranța că voi găsi o carte veche, pe care o căutasem, fără izbân­dă, la zeci de anticari: "Roumanie et Po­logne", o carte scrisă de profe­sorul Lukasik, direct în franceză, poate pen­tru că a con­siderat-o foarte im­portantă. "Es­te, în­tr-ade­văr, o carte rară", mi-a spus doamna de la arhiva univer­si­tă­ții. "O avem și este în fondul spe­cial, nu în cel cu­rent. Dacă faceți o cerere și oferiți o garanție, puteți avea acces la ea". Am scotocit prin rucsac du­pă o "garanție", și cum cel mai important lucru pe care îl aveam era pașa­­­portul românesc, i l-am oferit. După o jumă­tate de oră, țineam în mâini celebra carte. În­tre co­pertele ver­zui erau 400 de pagini în­găl­benite de timp, pagini de istorie comună în­tre Polonia și Ro­mânia. O carte im­­por­­tantă, nu doar prin infor­ma­țiile esențiale adunate, de la primele do­cu­men­te și până la re­lațiile politice și literare, dar mai ales pentru că a fost scrisă cu impar­ția­litate, în perioada inter­belică, atunci când nicio propagandă nu deturna munca istoricilor.

Citind cartea profe­so­rului Lukasik, am în­țe­les că povestea păsto­ri­lor români înce­pe cu mult timp în urmă, pe la 1317, când sunt amintiți pen­tru prima oară, într-un act al regelui Carol Ro­bert de Anjou, ce le dă­dea voie să treacă în Polonia, cu turmele de oi. Plecați din Tran­silvania, Bu­co­vina și Maramureș, ciobanii vlahi tre­ceau prin Ucrai­na și, mergând pe ambii ver­sanți ai munților Car­pați, ajungeau până în Slovacia, Polonia și Cehia. Se răspân­deau către nord și nord-est, se înde­păr­tau de Carpați, dincolo de Lublin și, mergând peste pădurea San­do­mierz, își vedeau de drum, mai de­parte de Vis­tula. Cu toată averea lor pusă pe câțiva măgari, aceste mici gru­puri au trecut neobservate pe potecile necu­noscute ale munților și s-au așezat unde au găsit loc prielnic. Așa se face că în zonele montane din regiu­nea numită Mica Polonie sunt ates­tate peste 700 de sate înte­meia­te de vlahi! Numai pe ma­lurile râului San existau 230 de colo­nii, aflate în proprietatea lui "Ștefan, fiul voevodului Sas". Vlahii se insta­laseră în special în zona Podhale, la poa­lele mun­­ților Tatra, culmile mon­­tane de lângă orașul Zywiec fiind doar baza de pornire și răs­pândire mai de­par­te, în toată Silezia. În Pod­hale, ei s-au sta­bilit ca peste tot: fie pe baza legii lor strămoșești, de care nu s-au des­părțit ni­ciodată, ius valachicum, care specifică anumite privile­gii și libertăți, fie se așezau, pur și simplu, unde vedeau cu ochii, îm­preună cu oile lor. Așa se pare că a luat ființă chiar și celebra stațiune montană Zakopane, care inițial se numea Nowo Osada. Satele lor de atunci semănau foarte mult cu cele lăsate acasă: case din bârne de lemn, răsfirate pe coastele mun­­telui, de cele mai multe ori în lo­curi greu accesibile, sălașe pentru vite și stâne de oi. Cu timpul, vla­hii și-au câștigat respectul local­nicilor din vale, nu doar pentru că i-au învățat pe aceștia tot ce în­seamnă agricultura de munte, dar și pentru că erau liberi și indepen­denți. Câș­tigau bine de pe urma turmelor, dar și de pe urma meș­teșugurilor în care erau neîntrecuți - făcutul brânzei, țesutul lânii și-al cânepii, cioplitoria în lemn. Cu timpul, satele vlăhești, tot mai numeroase și tot mai mari, au început să se organizeze în craine, trăind tot după legea valahă, fiind obligate să plătească doar dări în produse, să țină mori pe cursul apelor din munți, iar conducătorii lor, numiți crainici sau cneji, să participe ca ostași la apă­rarea teritoriului. Dar bunăsta­rea vlahilor a început să bată la ochi și să stârnească invidie. Puterea lor cres­cuse atât de mult, încât, în 1624, Dieta va limita, prin lege, nomadismul montan, tăind fără milă din libertățile dreptului valah, încercând să transforme satele de țărani în sate de sclavi. Nesupuși, vlahii s-au răsculat, mai ales în regiunea Podhale. Dar chiar dacă vlahilor le-au fost retezate libertatea și pute­rea de altădată, neamul lor a rezistat și a rămas neatins până astăzi. Do­vadă sunt satele lor, răspândite încă prin munți, ca­sele din lemn, cu cerdac, staulele cu oi și bucuria nețăr­murită a liber­tății care le strălucește-n pri­viri.

Pelerin la izvoare

Drumul ce te duce la satul Istebna este plin de mis­ter, nimic nu seamănă cu ceea ce ai învățat în cărțile de istorie. Treci prin localități cu nume precum Buco­vina, Cucov, Cetine, Prizslop, Mă­gura sau Brindziske. Ur­mele ro­mânești sunt clare și la tot pasul, aproape că nu îți vine a crede că teritorii atât de întinse au fost cândva ale păstorilor vlahi. În cele din urmă, ajungi, pe un drum tot mai șerpuit și tot mai îngust, în satul Istebna, în munții Beskizi, la ca­pă­tul Carpa­ților polonezi. Este cel mai înalt sat din Polonia, aflat la peste o mie de metri altitudine, unul din­tre cele mai vechi sate vlă­hești ates­tate documentar. Casele sunt în bună măsură ca odini­oară, risi­pite pe vârfuri, pierdute prin valu­rile verzi și nesfârșite ale munților. Multe sunt încă din lemn, dar modernizate, pentru că, între timp, Istebna a devenit o atracție turis­tică, un sat celebru prin tradițiile pastorale păstrate. Într-o astfel de casă vlăhească, din lemn, lo­cuieș­te și Piotr Kohut, ciobanul polo­nez ce tocmai s-a întors cu oile din transhumanță. Ală­turi de soția sa, Ma­ria, și cei trei copii, duce un trai cât mai aproape de cel al vlahilor. Poți să îți dai seama de asta încă de la intra­rea în casă. La parter miroase a oaie și a brânză și gă­sești să cumperi cam tot ce ți-ai dori să iei dintr-o gos­podărie cu tradiție pastorală. De la celebra bryndza, până la țesături din lână și mici obiecte meșteșugite din lemn. Mă strecor printre mușteriii ve­niți să cumpere din produsele celebre în toată regiunea, până în camera unde Piotr mă așteaptă pentru interviu. E mai tânăr decât credeam. Are fața arsă de soare, și poate călătoria din care tocmai a sosit i-a pus în priviri o lumină stra­nie, blajină și totuși dură. E îmbrăcat cu o cămașă albă, de in, tradițională, și poartă un chimir lat, din piele, așa cum au toți ciobanii de pe la noi. De cum a început să-mi vorbească, mi-am dat seama că întâlni­rea cu el avea să fie cheia de boltă a tuturor călă­toriilor "Formulei AS" în căutarea urmelor ro­mânești. "Eu sunt vlah. Mulți dintre cei ce locuim aici suntem vlahi. Nu știm exact când am venit aici, dar strămoșii noștri au sosit din Carpații Românești. Au fost păs­tori, ca și mine, au umblat munții ăș­tia cu oile, cântând la fluier sau la ceteră. În primul rând, pen­tru ei am pornit anul acesta cu oile în trans­­humanță, din Ro­­mânia până aici. Tre­buia să văd unde e începutul tradiției noastre și de ce semănăm atât de mult la muzică, la haine, la sim­bo­lurile sculptate în lemn sau cusute pe că­mășile noas­tre".

Transhumanța a trei sute de oi din România în Beskizii polonezi nu a fost o misiune ușoară pentru Piotr Kohut. A însemnat câțiva ani de tatonări și dis­cuții cu autoritățile a cinci țări și strângerea banilor necesari unei astfel de călătorii în zilele noastre. Efortul a meritat însă. Pentru el, călătoria a fost o revelație. A înțeles pe viu că rădăcina vlahilor este în Transilvania. Că multe din lucrurile ce definesc identitatea vlahilor polonezi, sau a goralilor, cum mai sunt numiți, provin din viața și cultura păstorilor români. A descoperit cu uimire că și în România se spune baci, brânză, jintiță, colibă sau sălaș. Că cetina e tot cetină, matraguna e mătrăgună și afina e afină. Cum să nu rămâi uimit când auzi la tilișcă și fluier cântece pe care le știi de acasă, din bătrâni, și când vezi aceiași sori sculptați pe aceleași porți și pe aceleași case? Bucuria lui Piotr de a-și fi găsit rădăcinile neamului era și a mea. Vlahii sunt vii și încă mai există! Păstori din vechiul neam al păstorilor încă pot fi întâl­niți în munții Poloniei! Nu a fost nebunie, când reporte­rii "Formulei AS" i-au contrazis pe istoricii din Serbia, Croația, Italia sau Elveția, care încercau să ne convingă că asemănările dintre urmele pastorale existente în Ro­mânia și cele găsite la ei sunt simple coincidențe. Din păcate, acolo nu mai existau păstori să îi contrazică și, din fericire, transhumanța oilor din România în Polonia este un argument concret și tocmai de aceea un gest istoric.

"A fost ca un pelerinaj pe urmele strămoșilor mei. Nu am câștigat nimic financiar, dimpotrivă, multe lu­cruri le-am plătit din economiile personale. Dar a fost un vis extraordinar pe care l-am atins. Soția și întreaga familie m-au susținut. Poate și pentru că acesta nu este un spectacol sau un eveniment cultural, este chiar viața noastră, așa trăim noi, cu oile, cu muntele, cu cântecele și obiceiurile vechi. Trebuia să știm mai bine cine sun­tem și de unde venim, ca să știm încotro să mergem. Am descoperit că păstoritul e mult mai puternic în România decât în Polonia... E și tradiția, e și faptul că aveți mai mulți munți. Anul viitor, vom merge iar în transhu­manță, și sper ca legăturile să devină mai strânse între noi".

Memoria munților

Michal Kawulok, muzeograful din Wisla, încerca din răsputeri să îmi explice în engleză ce e aceea o "ceapsă". L-am rugat să mergem în sala unde două ma­nechine erau îmbrăcate în costume tradiționale și, odată ajunși în fața lor, am început eu să îi spun numele dife­ritelor piese. Ceapsa se poartă și la noi, în zonele mon­tane ale Hunedoarei, la femeile din ținutul Pădu­renilor. Apoi am continuat: fotă, chieptar, colțuni, bundă... Mă privea surprins și amuzat. Misterul a fost dezlegat când i-am spus că sunt din România: "A, veniți de acolo de unde au pornit strămoșii noștri vlahi! Noi știm că ră­dăcinile noastre sunt acolo, dar e uimitor să vezi cât de apropiați suntem. Am fost mirat că știți aceste denumiri, pentru că și în Polonia, puțini sunt cei ce le mai înțeleg. Sunt cuvinte vechi, păs­trate mai ales de cei ce tră­iesc la munte. Pe măsu­ră ce bă­trâ­nii se duc și sa­tele se modernizează, mul­te din­tre obiceiurile și cu­vin­tele vechi se pierd și ele".

Muzeul Munților Bes­kizi este un loc foarte spe­cial. Este făcut într-o clă­dire istorică, în care altă­dată își dădeau întâl­nire vla­hii. Bucăți din trecutul vlahilor de odinioară sunt aici conservate și etiche­tate, puse la păstrare cu gri­jă, pentru a înțelege cum trăiau primii păstori ai aces­tor munți. Aici am des­coperit nu doar fotografii excepționale cu vechii vlahi, dar și frânturi din viața lor, semă­nând izbitor cu ceea ce încă mai putem găsi și astăzi la ciobanii din munții Româ­niei. Aceleași instrumente de făcut brân­za sau de țesut, aceleași mici obiecte din gospo­dă­rie, același fel de a-și rân­dui viața. M-am bucurat alături de Michal că îi pot înțelege mai bine pe înain­tașii mei, atât de departe de casă, și el s-a bucurat că poate înțelege România, deși nu a fost niciodată acolo. În acel mic muzeu din Wisla, orășel care cu câteva sute de ani în urmă fusese în grija unui voie­vod român, am descoperit și straga (strunga), vasele în care se țineau urda, zin­tița sau mierin­da, gielata în care se mulgea laptele, traista, măciuga și fuiera păstorului, putira și ber­benica (berbința).

Deși e muzeograf, Mi­chal Kawulok a terminat, de fapt, Arte Plastice. S-a anga­jat aici doar pentru că este îndrăgostit de frumu­sețea artei populare. Îi arăt foto­grafii din România și le privește fascinat: "Din­colo de asemănările evi­dente, nu ai cum să nu vezi că e o legătură clară între țesăturile vlahilor de aici și casele din Maramureș, între cântecele românești și sorii sculptați de vlahii polonezi sau între un dans vechi din munții Beskizi și icoa­nele pictate transil­vane. Același spirit este în toate, aceeași înțelegere a univer­sului. Acest popor de păstori mai are taine de dezlegat. Încă mai putem în­văța multe de la ei, pentru că muntele le-a încredințat multe secrete".

Același cer peste Carpați și Tatra

Era aproape noapte când m-am întors la micul meu hotel din Wisla. În centru, câțiva turiști mai întârziau pe câte o te­rasă, luminile caselor se vedeau strălucind găl­bui ici și colo, pe versanții muntelui. Forfota moale, de sfârșit de zi, nu ajungea deloc până la balconul cămă­ruței mele. De acolo vedeam doar muntele întunecat, ridicându-se ca niște ziduri uriașe, zdren­țuite, împreju­rul acestui orășel. Dincolo de piscuri, în aerul tare, se vedeau clar stelele, strălucind curat, de un argintiu limpede. Aceleași stele care au stat deasupra nea­mului vlahilor secole de-a rân­dul. Același cer pe care îl pri­vești oriunde te-ai afla de-a lungul Car­paților e la fel și aici, în Tatra. Și, deodată, ca într-un vis, de undeva din văile de jos au început să se audă tulnice. Vechi in­strumente pe care vlahii încă le mai folosesc aici, cu anumite ocazii. Răsunau duios și tân­guitor. Vibrația acelor sunete prelungi răscolea munții și noaptea. Cine să cânte la tulnic la acea oră? Și de ce? Nu știu. Știu doar că cerul a coborât mai aproape și am simțit că sunt acasă, printre ai mei. "Moje kochanie! Moich ludzi!".

Dacia se întindea până la Marea Baltică...

"Expansiunea sciților i-a împins pe traci către Wartha, către Vistula infe­ri­oară, până la linia Pripetului. Aceste fapte, transmise prin tradiție, au fost confirmate mai târziu de scri­itori antici. În secolul I î.H. Agrippa fixa fron­tierele Daciei între Dunăre și Marea Baltică, între Vistula și ste­pa sarmată."
STANISLAV LUKASIK

Autor: Cătălin Manole 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus