Timpul.md

Actualitate 13 August 2020 | 09:07

Valentin Naumescu: „Dar la București nu se vorbește de Belarus”

 

Trezirea unei țări încremenite nu e puțin lucru. Uitată în colțul unei hărți, blocată între două lumi, Belarus nu este, politic și civilizațional vorbind, nici întru totul Europa, nici pe deplin Rusia. Este câte puțin din fiecare și totuși altceva.

În decembrie 1991, la dezintegrarea URSS, Minskul părea să aducă promisiunea unei dezvoltări, democratizări și europenizări rapide, într-o țară independentă relativ mică (puțin sub 10 milioane de locuitori), dar care fusese printre cele mai avansate, industrializate și educate republici ale Uniunii Sovietice, fără mari necazuri sociale și interetnice.

Se adăugau poziția geopolitică vestică favorabilă, deși lipsită de acces la mare, și, bineînțeles, conexiunile istorice și culturale solide cu Polonia și țările baltice, deja desprinse în 1991 de blocul socialist, în drumul lor entuziast spre Occident.

Nu a fost însă să se împlinească acest destin european, pentru că după câțiva ani de haos politic și corupție postcomunistă (ca peste tot în regiune), în vara lui 1994, tânărul șef al luptei anti-corupție Alexandr Lukașenko, în vârstă de 40 de ani, a câștigat ca independent cursa alegerilor prezidențiale și nu a mai părăsit de atunci puterea, spoliind practic Belarus de speranța unei democrații liberale pluraliste și a unei integrări în lumea occidentală.

Aspirațiile de integrare s-au frânt, iar liberalizarea s-a oprit, Belarus ieșind pentru multă vreme din atenția tuturor, a Bruxelles-ului, Washingtonului și Moscovei în același timp. Și bineînțeles a regiunii însăși.

O „gaură neagră” a apărut pe harta Europei

Nici nu mai știm astăzi cu precizie cât din încremenirea de la Minsk este din cauza Rusiei și cât este din cauza dictatorului permanentizat în funcție.

Acesta dovedește o stranie abilitate politică și tactică de a menține puterea, greu de anticipat la alegerile din 1994, când câștiga surprinzător, abia în turul al doilea.

Inclusiv Uniunea Rusia-Belarus a fost la început mai degrabă voința și inițiativa lui Lukașenko decât a lui Elțîn, deși știm că astăzi situația s-a inversat, Putin fiind cel care presează pentru unificare deplină, iar Lukașenko aflându-se în faza discursivă naționalist-suveranistă.

O fază terminală a dictatorului, dacă ne amintim discursul ultim al lui Ceaușescu, în deceniul în care era deja respins de toți, la Vest și la Est.

Președintele de la Minsk a intuit în anii ‘90 perfect că, pentru a supraviețui ca lider absolut și nederanjat de exigențele democrației liberale și ale Vestului, soluția pentru el este să rămână aproape de Rusia, care nu are nicio pretenție de la dictatori, corupți și ticăloși atâta timp cât sunt pro-Moscova sau cel puțin nu virează strategic spre Apus.

Dacă ar fi fost pro-european, Lukașenko nu mai era demult la putere…

Cele 80 de procente cu care mătăhălosul Lukașenko, fost șef de colhoz sovietic și propagandist al vechiului regim, și-a anunțat „câștigarea” celui de-al șaselea mandat prezidențial de după 1994, vestesc mai degrabă începutul sfârșitului ultimei dictaturi din Europa decât confirmarea suportului popular sincer.

Bolovănos în discurs, pozând uneori într-un grotesc look militar, cu o caschetă enormă de milițian stalinist al anilor ’50, interpretând alternativ partituri proruse, naționalist-suveraniste sau chiar, butaforic, pro-occidentale, după cum bate vântul interesului său de moment, Lukașenko nu are, de fapt, decât o singură ideologie și un singur program – cum să rămână la putere și eventual să și-o sporească.

În aparență, pe 9 august nu s-a schimbat nimic esențial

Mașina de vot a funcționat cuminte și supusă, a șasea oară la rând. La un nivel de analiză mai atent, însă, transformarea țării a început.

Și, prin acest prim semnal, totul s-a schimbat de fapt în Belarus. Mica Revoluție a Doamnelor, deși învinsă clar la urne, a dat semnalul că pregătirea victoriei de peste câțiva ani este în plină desfășurare. Cu sau fără aceste brave doamne și soții lor arestați, dar cu raza de speranță a lanternelor telefoanelor protestatarilor, ce au apucat să lumineze în noaptea grea de la Minsk, căutarea libertății și democrației adevărate nu va mai înceta până la căderea lui Lukașenko.

Ca de multe ori în politică (și nu numai), lucrurile nu sunt ce par a fi la prima vedere. Există victorii amăgitoare, care anunță discret viitoarele prăbușiri, și există înfrângeri la fel de înșelătoare, sub care mijește deja raza de speranță a triumfului care va veni, mai devreme sau mai târziu. Așa este cazul și aici.

Mai ales în regiuni tulburi și instabile, cum este Europa de Est, învinșii de astăzi pot fi învingătorii de mâine, iar liderii atotputernici ai momentului pot înfunda nu peste multă vreme pușcăria sau lua calea exilului (vezi Ucraina, Republica Moldova, Georgia, fosta Iugoslavie, chiar și România), chiar dacă unii vor spune blazați că o asemenea asumpție sună ca o lozincă naivă și că în politică unii câștigă mereu, iar alții sunt veșnic perdanți.

Optimismul începutului schimbării în Belarus este justificat doar dacă citim dincolo de procente și de aparențe, mai precis în semnele societale adânci pe care ni le arată desfășurarea unui proces electoral. Mica Revoluție a Doamnelor, poate nu foarte extinsă ca amplitudine societală dar foarte vizibilă și încurajatoare, a ridicat steagul.

Alți lideri politici vor veni, mai puternici, mai curajoși, mai susținuți de poporul până mai ieri speriat până și de ideea schimbării, și vor duce mai departe acest steag.

Belarus se trezește și prinde curaj, după lungul somn post-sovietic de aproape trei decenii, în care a fost asimilat izolării, neputinței, slăbiciunii, lipsei oricărei opoziții și alternative politice și obedienței totale față de autoritarism. Mica Revoluție a Doamnelor a repus Belarus pe harta Europei politice, în care ceva se întâmplă.

UE consideră că „alegerile de pe 9 august nu au fost nici libere, nici corecte” și ia în considerare introducerea sancțiunilor împotriva regimului.

Violența autorităților de la Minsk împotriva protestatarilor este condamnată la unison de democrațiile occidentale. Aliniamentul geostrategic pro-Vest versus pro-Est sau cel ideologic liberal-iliberal s-a conturat cu maximă claritate: Ucraina s-a alăturat atitudinii critice ferme a UE-27, Polonia a fost cea mai vocală și a cerut un summit extraordinar, fiind susținută de statele baltice, în timp ce pe dictatorul de la Minsk l-au felicitat pentru „strălucitoarea realegere” liderii pro-ruși din CSI, Turcia, Republica Moldova, Serbia, Venezuela, dar, atenție, și din (de obicei neutra) Chină, semn că Războiul Rece între puterile autocrate și Occident își delimitează cu tot mai multă acuitate „echipele” și spațiile de interes.

Nu am nicio îndoială să afirm că acesta este ultimul mandat al lui Lukașenko în fruntea Belarusului (ba mai mult, nu sunt sigur că îl va putea încheia la termen) și că tipul de victorie pe care o proclamă astăzi fostul deputat din apusul erei sovietice -singurul de altfel care a votat în 1991, în Sovietul Suprem de la Minsk, împotriva dezmembrării URSS!- marchează intrarea acestuia într-un declin din care nu mai are ieșire.

Nu voi intra în detaliile evenimentelor petrecute recent sau ale condiționalităților pe care UE este practic nevoită să le ridice acum în fața regimului abuziv de la Minsk.

S-au scris deja analize bune pe această temă, și le menționez aici pe cele ale experților ICDE Radu Carp și Dorin Popescu, dar și pe cea a lui Armand Goșu.

Dar la București nu se vorbește de Belarus

Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem că interesul public pentru Belarus în România este foarte scăzut, așa cum a fost în trecut și pentru alte evenimentele dramatice din țări apropiate de granițele noastre, precum Iugoslavia (sau Serbia, Macedonia de Nord, Bosnia, Kosovo etc. de astăzi), Cehoslovacia (respectiv Cehia și Slovacia după separare), Polonia, Ucraina, Bulgaria și, din păcate, chiar pentru Republica Moldova. Nu ne interesează cu adevărat, la nivelul opiniei publice, nimic din toate acestea.

Nu neg, desigur, importanța alegerilor din SUA, a evoluției democrațiilor din Germania, Franța, Marea Britanie, Italia, a regimurilor orientale din Turcia, Rusia și China, dar dezinteresul nostru consacrat pentru vecinătate și regiunea postcomunistă este regretabil și periculos, prin nepregătirea unui răspuns adecvat al statului român la transformările din regiune, prin inexistența ideilor și proiectelor de colaborare și prin lipsa unei culturi politice a regiunii la nivelul societății.

Belarus este la doar 1.000 de km de România, cele două țări fiind separate de latura scurtă a Ucrainei, dar parcă am fi pe continente diferite.

Bun, se poate contra-argumenta că „nu ne interesează dictaturile”, că noi avem democrația și liberalismul în sânge, că suntem din „altă ligă”, dar dacă privim la activismul Poloniei și al balticilor pe această temă vom înțelege că noi suntem, pur și simplu, foarte departe de agenda regiunii, fie ea autoritară sau democratică.

Acest dezinteres regional (probabil reciproc) este deopotrivă expresia unui complex cultural de inferioritate și a unuia de superioritate.

Ne arătăm interesați doar de cei mai mari și mai puternici decât noi, spre care privim fie cu admirație, fie cu teamă sau umilință, dar nici nu întoarcem capul spre țările mai mici și mai puțin importante de lângă noi, cu al căror „destin mărunt” nu vrem să ne asociem, privind instinctiv - dar totalmente greșit - doar spre „lumea mare.”

Este valabil nu numai pentru mediul politico-diplomatic, dar și pentru mediile academice, culturale, de afaceri, și nu o spun doar în legătură cu nefericitul și cenușiul Belarus, cu care nimeni nu vrea să aibă de a face sau măcar interesul de a îl cunoaște, în eventualitatea unor oportunități viitoare, ci cu întreaga regiune Zwischeneuropa, cuprinsă între Germania și Rusia, din care toți est-europenii ar vrea să se sustragă, la propriu sau la figurat.

Belarus nu este, desigur, în lumea mare a politicii.

Până mai ieri, a fost o gaură neagră pe harta Europei, netrezind decât cel mult interesul expansionist al lui Putin, dispus însă să ofere un preț derizoriu pe ceea ce consideră, cu superioritate țaristă, a fi doar o anexă istorică și culturală a Maicii Rusia.

Așteptăm mai mult de la UE în relația cu Belarus, o atitudine mai interesată, mai atentă și mai substanțială, dincolo de palidul Parteneriat Estic, lansat în 2009.

Polonia se profilează din nou ca avocatul democrației din țările Europei de Est (după ce interesul Varșoviei pentru Ucraina este binecunoscut și foarte creativ), iar România poate că ar trebui cel puțin să fie mai inspirată și cu mai mult impact în relația cu Republica Moldova.

Suntem aici pe hartă, dar ca impact pentru această regiune parcă am fi în Peninsula Iberică, în poziția Portugaliei. N-avem nicio treabă cu ce se întâmplă în zonă.

Mica Revoluție a Doamnelor, deși învinsă, deschide fără îndoială calea victoriei democraților și liberalilor din această țară (poate și a haosului, nu neg), mai devreme sau mai târziu.

Lukașenko va părăsi scena în câțiva ani.

Nu este exclus ca Putin să lucreze cu UE în acest sens, așa cum a făcut nu demult pentru eliminarea unui cunoscut oligarh și politician din Republica Moldova, pentru a încerca să aducă la Minsk un regim mai dornic de colaborare cu Moscova decât cel al lui Lukașenko, care a cam luat-o în ultimii ani pe drumul „suveranist” al lui Ceaușescu.

Cu siguranță vom mai avea ocazia și va trebui să mai discutăm în viitor despre Belarus, aflat atât de aproape de noi.

Valentin Naumescu  

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus