Timpul.md

Actualitate 17 Ianuarie 2018 | 12:18

Valeriu Gagiu, clasicul cinematografiei naționale

Valeriu Gagiu a fost primul orășean moldovean pe care l-am cunoscut la Chișinău. M-a impresionat, fiindcă, deși, ca vârstă, era aproape de noi, cei din generația șaizecistă, vorbea la fel de bine româna și rusa. 

Noi, cei veniți de la „coada vacii”, cum ne numea el cu infatuare, aveam / mai avem și până astăzi/ probleme cu limba rusă. Nu pot să uit cum, fiind student al facultății de istorie al Institutului Pedagogic „Ion Creangă„ din Chișinău, pe la sfârșitul anului întâi, Kira Alexandrovna, profesoara de limba rusă, într-o zi mi-a spus: Андриуша, я тебя поздавляю. У тебя двойка. /Andriușa, felicitările mele. Azi ți-am pus nota doi./ Până atunci avusesem numai nota unu. Iată de ce Gagiu, pentru mine, era un cineva. Nu-mi amintesc când anume acest rus se alipi cenaclului nostru literar, botezat de subsemnatul, Mugurii, de la Institutul „Ion Creangă”. Cenaclul era condus /mai bine zis, supravegheat, dar noi nu știam asta/ de e tânărul pedagog Ion Podoleanu. Editam sistematic o gazetă de perete, unde apăreau opere semnate de: Spiridon Vanghele, Pavel Boțu, Grigore Vieru, Gheorghe Vodă, Ion Ungureanu, Serafim Saca /acesta, venit din Bucovina, de la o casă de copii, cunoștea rusa, juca șah, umbla cu o carte despre Stalin subțioară – era și el un cineva/, Gheorghe Mălai, Anatol Ciocanu, Gheorghe Scorțescu, Vasile Popa, Valentin Mândăcanu, Ion Podoleanu, subsemnatul și alții. Am editat și o plachetă de versuri, întitulată tot Mugurii, care poate fi găsită la Biblioteca Națională. La ședințele Mugurilor, care aveau loc la Cucurigu, adică sus, la capătul scării de la ultimul etaj al institutului, aveam ca oaspeți, uneori, studenți de la Universitatea de Stat: Liviu Damian, Vladimir Beșleaga, Ion Bolduma, Arhip Cibotaru, Dumitru Matcovschi, Nicolae Esinencu, Alexandru Donos, Gheorghe Malarciuc, Mihai Cimpoi, Axente Blanovschi, Ion Ciocanu, Anatol Codru, Eliza Botezatu, Raisa Suveică și, de la Școala Comsomolistă din Moscova, Petru Cărare. Cu timpul, majoritate din noi am devenit membri ai Uniunii Scriitorilor din Moldova.

Valeriu Gagiu, era nelipsit de la ședințele cenaclului. Dând dovadă de o maturitate precoce, participa activ la dezbateri și, deși scria în rusește, se comporta de parcă ar fi fost de-al nostru. Un alt cenaclu literar, de fapt un club al oamenilor de cultură, era minunata vilă a talentatului actor și regizor, George Siminel, din vecinătatea Bisericii Sfântul Nicolae. Persoană foarte impozantă, având studii românești, și la Școala de Teatru din Leningrad, fiu de preot, activ, George Siminel era considerat un om bogat. Avea o frumoasă livadă, o mașină „ПОБЕДА”, o femeie de casă care ne servea într-o spațioasa și eleganta sufragerie. Pe lângă tacâmuri, pe masă aveam și diverse cărți de religie, ziare și reviste românești, ascunse în podul casei. În caz că ar fi apărut vre-un intrus, trebuia să ascundem rapid vechile publicații, prefăcându-ne că ne aflăm la o petrecere. Din acele lecturi am aflat adevărul despre Pactul Ribbentrop – Molotov și consecințele lui legate nefericita istorie a Basarabiei. Gagiu a fost acel care m-a recomandat ca membru de nădejde al selectului club, „George Siminel”. El era un tip aprins, foarte citit, cunoștea bine literatura franceză, era un mare fan al lui Nicolae Labiș. Era bun prieten cu poetul bucureștean, Alexandru Andrițoiu. La inițiativa acestuia, părăsește institutul, susține examenul de admitere la Facultatea de Dramaturgie a Institutului Unional de Film din Moscova, /ВГИК/, traduce splendid în limba rusă Moartea căprioarei de Labiș. Publică poemul în câteva reviste importante din Moscova. Se pare, tot Andrițoiu a fost cel care i-a pus paharul în mână. Când se îmbăta, devenea un fel de Nozdrev, lăudându-se că, în copilărie, a fost crescut în puf, că provine din boieri, ca are acasă o vioară Stradivarius /Fregvtase un timp și o școală de muzică./ Într-adevăr, ambii bunici erau din mazili și răzeși. Maică-sa, Eugenia Gagiu / Cărăuș/ absolvise Școala Eparhială din Chișinău, taică-său, Gheorghe Gagiu / Gaja/, om cu studii superioare, era profesor de biologie și de limba franceză. Vorbea liber rusa, germana, italiana, avea grad de ofițer în armata română.

Gagiu și-a petrecut copilăria între Chișinău și București, unde avea rude care dețineau restaurante și alte proprietăți. Avea cu ce se lăuda. Într-o discuție cam aprinsă, pe proaspăta Alee a Clasicilor, dovedindu-i că eu cunosc mai bine ca dânsul literatura clasică română /asta se datora faptului că unchiul meu, părintele Andrei Cerimpei, care avea 4 copii la studii la București, în 1940, când fugi peste Prut, ne lăsă nouă bogata sa bibliotecă, pe care am citit-o toată/ el, orgolios, s-a răstit la mine:

- Bă, tu știi cine vorbești? Eu sunt născut exact la ora 17 și 15 minute, în sanatoriul – maternitate privat al doctorului Rudolf Kurț din strada Ieșilor nr. 17. /Actualmente, str. Nicolae Iorga./ Tu unde a-i fost fătat?

- Eu am fost fătat, cum spui tu, pe vremea coasei, într-un lan de grâu. Chiar pe-o miriște, zicea tata. Pe mama au ajutat-o să nască niște femei din satul meu, Fântâna Albă. Cică mama striga atât de tare, că răsunau văile din jur. Asta se întâmpla pe la o chindie. Adică, pe la ora 17 și 15 minute. Eu n-am fost dus acasă cu tramvaiul, ci cu trăsura noastră plină cu grâu proaspăt cosit. Mi-a plăcut atât de mult legănatul trăsurii, că, ajungând acasă, am strigat: „Mulțumesc, domnule doctor Kurț!”

Gagiu, om cu simțul al umorului, mi-a strâns mâna, exclamând:
- Bă, să știi că-mi placi.

M-a invitat să ne așezăm pe o bancă. Aproape în șoaptă, mi-a citit noua sa poezie, întitulată „1956”. Reproduc această capodoperă, pentru care Gagiu ar fi putut înfunda Siberia, sau ar fi fost împușcat.

1956
La Poznan și la Stalinvaroș
Strigau:„Săriți în ajutor, tovarăși!”
Și, ca un secol înapoi, trupele cazace,
Cu sabia, tăind în frați, făcură pace.

Hai, cântă tu armonică, tu balalaică cu trei strune,
Cântați-i voi lui Laszlo Rajk, prohodul să-i răsune.
Și povestiți cum ascundeau muniții prin altare
Rebelii polonezi și frații lor, maghiarii;
Cum o studentă, cum o biată fată,
A fost și-n chiloței de arme căutată,

Și cum colegii ei, un grup mai curajos
I-au spânzurat pe comuniști cu capu-n jos;
Cum ștreangul li s-a pus apoi și lor în fugă,
Când îl citeau pe Piotefi și pe Mițckiewcz ca pe-o rugă.

Să fie oare tot ce-a fost doar un scandal, o poznă?
O,nu! Să nu-i uităm pe cei căzuți la Poznan!
Când sfânta jertfă ne călăuzește,
Lumină să luăm din focul Budapestei.

---///---
Îngrozit, l-am întrebat dacă a mai citit-o cuiva. O mai citise profesorului său, vestitul regizor de filme documentare, Marc Donskoi, din Moscova. Acesta a citit-o atent, apoi, fără a scoate o vorbă, a rupt-o patru, a ars-o în scrumieră, zicându-i:
- N-am citit și n-am văzut nimic. Marș la lecții!

Poemul 1956 ne-a legat pentru totdeauna, până la subitul său deces din data de 21 decembrie 2010. Pe când era în viață, am tradus aceste versuri împreună. L-am rugat să semneze varianta românească. A refuzat. Mi-a spus că timpurile l-au impus să frecventeze o școală de limba rusă și că el va duce această cruce până la capăt. M-a rugat s-o introduc în cartea mea de poezii, în traducerea subsemnatului. „Măcar în felul acesta se va afla c-am fost și eu poet”, a zis el. Eu i-am îndeplinit dorința: 1956 se află în volumul meu de versuri, întitulat: „Poezii cu gust de pelin” apărut la Iași și Chișinău. La rândul său, m-a ajutat la redactarea poemul meu „Floare - de - Cais sau Mielul netăiat”. Maximalist și perfecționist, ca toți oamenii cu har, dar total lipsit de tact pedagogic, pentru orice nuanță inexactă din poem, lua foc, se transforma inchizitor spaniol, adresându-mi cele mai murdare înjurături în română și rusă. Nu putea să doarmă noaptea din cauza greșelilor mele.

În ziua de 21 decembrie 2010, când avea să moară în fața televizorului, mâncând un măr, până la amiază, pe când mă aflam la redacția ziarului Literatura și Arta, m-a telefonat de patru ori, pentru a mă înjura, a mă implora, a mă convinge că Floare – de – Cais sau Mielul netăiat, e mai profund, mai important decât Moartea căprioarei, că chiar de mâine se apucă să-l traducă în limba rusă, dacă omit ultima strofă, care e de prisos, e tâmpită, mediocră, un rahat sovietic a la Petrea Cruceniuc, etc. Ca să-l ogoiesc, i-am jurat că mâine va citi poemul în ziar fără a cea strofă blestemată. Din păcate însă, ziua de mâine pentru Gagiu n-a mai existat. După masă, a venit ca un trăsnet vestea că a decedat subit, din cauza unui infarct. Cu câteva luni înainte, în același an, 2010, îi dedicasem un sonet: „Ca azi văd fulgii leneși…” Eroul liric din sonet vorbește cu durere despre scurgerea timpului, pune la îndoială temeinicia dragostei. În ultimul vers se întreabă: Să fii tu oare-aceea pe care o visam? I l-am citit la telefon. Simțindu-se vizat, căci cele două mariaje avute eșuase lamentabil, după o scurtă pauză, mi-a zis: „Trebuie să scrie un alt sonet. Cu a treia soție, Zinaida Timofti, sunt atât de fericit, încât îmi vine să strig: Fraților, în sfârșit sunt fericit! Zinica mi-a reîntors-o pe maică-mea. Mi-a lungit viața cu 20 de ani… Mi-a luat paharul din mână… Îmi dă puteri să filmez, să scriu!.. Andrei, te rog, iartă-mi impertinența mea de băiețandru, când te-am întrebat: „Tu unde-ai fost fătat?” Insistent ca un copil, nu m-a lăsat în pace până când n-am zis că-l iert.

***
Valeriu Gagiu e cunoscut ca un mare cineast sovietic, din Moldova. Filmele sale, în care figurează, la început, ca scenarist, apoi ca regizor: Omul merge după soare, Gustul pâinii, Când se duc cocorii, Zece ierni pe o vară, genialul documentar Acum e singur, / despre un om fără ambele palme, dar care poate face mai mult ca noi, cei sănătoși/ i-au adus o reputație europeană. S-a învrednicit de cele mai prestigioase premii, și distincții de stat naționale și internaționale. Gagiu devenise celebru încă de pe când era student în anul doi la ВГИК, cu filmul Omul merge după soare. Prestigioasa revistă Искусство Кино scria despre Școala Gagiu de kinodramaturgie. Datorită lui, în primul rând, Studioul Moldova-Film devenise unul din cele mai bune studiouri din URSS.

Dar problema Basarabiei românești, care continuă să fie un conflict înghețat încă din 1812, când, după Pacea de la București, spațiul dintre Nistru și Prut a fot cedat de Imperiul Otoman Rusiei Țariste, strica și mai continuă să strice somnul oamenilor Moscovei de la Chișinău. În 1970, plenara CC al PCUS din aprilie, îl demite pe Leonid Mursa din postul de director al Studioului Moldova-Film. Filmele lui Valeriu Gagiu: Omul merge după soare, Gustul pâinii, Când se duc cocorii, Zece ierni pentru o vară sunt interzise pentru difuzare și puse la sertar pe timp de 20 de ani. Cineastului i se aduc grave învinuiri de naționalism, denaturarea adevărului istoric, nostalgia după trecutul românesc. Filmele sale sunt declarate subversive, străine ideologiei comuniste. I se permite să filmeze doar filme de factură istorico - revoluționară.
Aici, o mică abatere. Pentru a supraviețui, o parte din generația șaizeciste a cedat. Valeriu Gagiu însă a refuzat. Nu a intrat în partid. Din această cauză, nici autoritatea sa ca cineast nu l-a putut salva de sabia lui Domocles. Moscova n-a ridicat un deget în apărarea sa. Kremlinul era informat, știa că în RSSM există o opoziție periculoasă, despre care mass - media sovietică n-a suflat un cuvânt, pentru a face impresia că tot norodul moldovenesc e loial și fericit.

Or lucrurile nu stăteau chiar așa. În pofida cenzurii și diferitor interziceri, nemulțumirea poporului străbătea în toate genurile de artă: în literatură, muzică, pictură și cinematografie. În fiecare cadru din filmele lui Gagiu se simte o nostalgie sfâșiitoare după trecutul nostru românesc. Din păcate, unii intelectuali bine plătiți și avansați în posturi importante, adevărate cozi de topor, specialiști în descifrarea subtextului, denunțau la CC orice abatere de la dogma realismului socialist. Dar Gagiu nu a disperat. A început să producă, unul după altul, filme de factură istorico - revoluționară, bazându-se pe documente autentice. Astfel, văd lumina zilei filmele: Explozie cu efect întârziat – despre evenimentele din 1902 din Chișinău, legate de editare în ilegalitate a ziarului Искра; Ultimul haiduc – despre cunoscutul bandit din Hâncești, Grigore Cotovschi, care în timpul războiului civil din Rusia ajunge comisar de brigadă și taie în ruși ca în curechi; Durata zilei - despre comunistul moldovean Ștefan Bardă, care lupta pentru fericirea poporului în maniera lui Cotovschi; Pe urmele fiarei – despre lichidarea dușmanului revoluției, Antonov. Același Cotovschi trece prin foc sabie tot cei iese în cale; Bărbatul de lângă tine – după romanul Sandei Lesnea, despre copiii abandonați la naștere din cauza condițiilor inumane în care trăiau părinții acestora; Unde ești tu, dragoste – cu participarea celebrei cântărețe, Sofia Rotaru, despre dragoste și fericire. Filmul nu a convins că noi suntem fericiți și nu obținut succesul scontat; Hotarul din iunie – despre destinul dramatic al unui tânăr care nimerește în vâltoarea ocupației Basarabiei de către armatele sovietice; Istoria unui galbân – după povestirea lui Vasile Alecsandri; film muzical admirabil; Nistru în flăcări – un document teribil despre drama unui sat moldovenesc din februarie – octombrie 1917; Deținut misterios – despre conaționalul nostru, Mihail Beideman, deținut timp de 20 de în fortăreața de la Petropavlovsc , considerat dușman al țarului rus; Corbii prada n-o împart – despre un sat moldovenesc rebel și lichidare unui grup de patrioți, care luptă împotriva autorităților sovietice; Strada felinarelor stinse - despre destinul unui frizer în anii grei ai regimului stalinist, despre trădări, deportări, despre dragoste și prietenie; Jana – despre dragoste. Un film fără priză la spectatori.

Dacă regimul sovietic trebuia să-l pedepsească cu închisoare pe viață pe acest indezirabil, apoi trebuia s-o facă anume pentru filmele sale pe temă istorico-revoluționară, pe care i le comanda. De frică, probabil, sau fiindcă ducea o viață dublă, mergea strict pe veridicitatea documentului și, fără să vrea, ne-a arătat adevărata față hidoasă a regimului totalitar, stalinist. Altfel nici nu putea să fie. De ce? Fiindcă Valeriu Gagiu, încă de mic copil, în 1944, a fost martorul unei scene monstruoase. Când au intrat trupele sovietice în România, care, între altele, se eliberase singură de sub ocupația germană, în casa din satul Movilița, de lângă București, unde se adăpostise familia lui, năvălește un soldat sovietic, beat criță, și vrea s-o violeze pe maică-sa și pe sora ei. Tatăl lui Gagiu sare și le salvează. Îl întreabă în rusește pe violator, dacă el e eliberator sau ocupant? Rusul îi răspunde mirat: Чего ты не сказал сразу что ты наш? /De ce n-ai spus deodată că ești de-ai noștri? Se pornește spre ieșire, dar, deodată, se răzgândește. Se întoarce înapoi, îl lovește cu patul armei cap, apoi pleacă. Însângerat, tatăl lui Gagiu cade și moare. Această scenă l-a marcat pentru toată viața. De aici ura sa viscerală față de ocupantul sovietic care trece ca un fir roșu prin toată creația sa. De aceea, în primul său film artistic, din 1961, Omul merge după soare, eroul principal, minorul Sandu, privește vrăjit cum o fată duce în mână trei baloane mari: unul roșu, unul galben și unul albastru – tricolorul românesc, proiectat pe cerul albastru al Chișinăului. Consecințele, cum arătam mai sus, au fost dure și nu s-au lăsat mult așteptate. Faptul însă rămâne fapt, Valeriu Gagiu a fost și rămâne un mare talent, conștient de misiunea artistică și cetățenească, totdeauna fiind un Unionist convins.

Andrei STRÂMBEANU 


 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus