Actualitate

Ce fac oamenii când se plictisesc la muncă

Poate cea mai importantă lecție pe care am învățat-o a avut loc într-o după-amiază caniculară din Oshawa. Unul dintre amicii mei de la universitate lucra în echipă cu mine și ne cam plictiseam. Făcusem o pauză fiindcă așteptam să se usuce vopseaua, iar până atunci nu mai aveam nimic de făcut. În timpul ăsta, pentru că mă temeam să nu țipe șeful la mine, am găsit o soluție: mi-am propus să fac ordine în duba mereu dezorganizată.

Prietenul meu, cu toate astea, erau un copil de bani gata și nu prea avea etica muncii. A luat momentul ăla de plictiseală ca pe ocazia perfectă să tragă un pui de somn în dubă. Exact în clipa aia a venit angajatorul ca să ne verifice și l-a văzut pe colegul meu obosit cum dormea. L-a dat afară a doua zi.

Atunci am învățat cea mai importantă lecție. Niciodată să nu te plictisești sau, mai exact, să nu pari plictisit. O să se întâmple oricum. Va veni un moment când nu vei avea nimic de făcut și fiecare secundă care va trece o să-ți pară infinită în timp ce te holbezi în abis. Dar trebuie să pară că muncești. Vorba aia: dacă te uiți prea mult în gol, va trebui să-l lustruiești.

Am avut noroc cu jobul ăla. În mare parte, am fost satisfăcut. Am învățat chestii, mi-am văzut roadele muncii (verande proaste!) și m-am ales cu niște bicepși drăguți, musculoși și cu vene proeminente. Până anul ăsta am avut numai joburi în industria serviciilor, unde plictiseala se simte mai puțin ca o pauză și mai mult ca o baie în inutilitatea vieții. Nu vreau să ofensez pe nimeni, din moment ce trăim într-o economie în care, în afară de companiile de criptomonede, forța de muncă pare să fie în creștere doar la chioșcurile cu înghețată sau magazinele deschise în mall. Mereu mi s-a părut că adevăratul demon al plictiselii la un loc de muncă în servicii este de fapt cantitatea de timp pe care o ai ca să te gândești cât de josnic este jobul ăsta pentru tine ca om, cât de puternic este contrastul dintre demnitatea pe care o meriți și monotonia lipsită de sens a oricărei sarcini în care pierzi vremea.

Așa că m-am plimbat prin cartier ca să văd cum se descurcau oamenii din industria serviciilor cu bătălia împotriva celui de-al doilea cel mai nefast inamic al angajaților: plictiseala pe care nu o poți evita și care-ți distruge sufletul.

Primul loc pe care l-am vizitat a fost o farmacie, unde am aflat că, dacă lucrezi pentru un lanț mare, nu poți accepta că ești plictisit. Am cunoscut o femeie care avea studii doctorale, dar acum curăța o tastatură. Am întrebat-o ce face când se plictisește la muncă. Mi-a zis că nu poate vorbi despre asta, dar când am insistat, mi-a zâmbit încruntată, mi-a arătat pămătuful și mi-a spus: „Asta”.

M-am dus la o cramă complet goală. După ce am refuzat cu regret niște mostre de vin din pahare de carton minuscule (eu sunt profesionist, nu mă joc) am întrebat-o pe vânzătoare ce face când se plictisește la muncă, la care ea mi-a răspuns: „Va trebui să-l întreb pe manager”. Într-un alt magazin, de ceaiuri, cei doi angajați care despachetau nenumărate cutii de ceai, mi-au spus că nu au voie să se plictisească.

În timp ce mă plimbam prin mall, un tip de la un magazin de telefoane mi-a spus că tocmai li s-a interzis să stea pe mobil, dar că măcar aveau voie să se plimbe.

„Adică prin mall?”, am întrebat eu.

„Nu, prin magazin”, mi-a răspuns el. Spațiul avea în jur de 2,5 metri de la un capăt la altul.

Apoi au urmat cei care negau plictiseala, cei care găseau mereu ceva de făcut, adevărații credincioși în etica muncii, suflete frumoase care reușesc să descopere ceva special chiar și în cele mai mizerabile joburi. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe ei și pretențiile lor. O tânără super drăguță, dintr-un magazin de gogoși, mi-a spus că mereu găsește ceva de făcut, că asta ține de principiile profesionale și de faptul că ești acolo să muncești sau că e mai mult decât un simplu job pentru tine. Evident că era supervizoare. O vânzătoare mai în vârstă, de la o altă farmacie, a părut enervată de întrebarea mea, aproape că nega ideea plictiselii. Mi-a zis că are multă treabă și când am întrebat-o dacă găsește mereu ceva de făcut mi-a răspuns ferm „Da”, pe un ton plin de mândrie.

Nu am cunoscut pe nimeni care să pară că freca menta. A fost totuși o femeie dintr-o mercerie care căuta să cumpere online mobilă pentru apartamentul ei, dar în apărarea ei: a) magazinul era impecabil (apropo, habar nu am cum genul ăsta de prăvălii încă mai funcționează, eu bănuiesc că ascund de fapt afaceri ilegale) și b) mobila nu se va cumpăra singură.

Mai reprezentativă mi s-a părut o barmaniță pe nume Lisa, care mi-a spus că urmează să studieze, lucru pe care îl face de obicei după ce-și termină lista cu treburi de făcut. O, da, Lista! Mi-o amintesc foarte clar din perioada când lucram la cafenele. Bănuiesc că mulți știu despre ce vorbesc. E acea înșiruire de sarcini cotidiene care-ți rămâne întipărită-n minte: lustruiește, freacă, încearcă să cureți urmele de pe ușile de sticlă sau să organizezi raftul cu produse, dar realizezi natura chinuitoare de Sisif a sarcinii când eforturile tale se termină într-o adunătură de firimituri într-unul din colțurile magazinului. Nu este neapărat o listă de lucruri pe care trebuie să le faci. E mai degrabă o negociere între tine și șeful care există în mintea ta. Acele principii care vor decide momentul în care termini obligațiile pentru care ești plătit și te poți întoarce la lucrurile care contează pentru tine. Este lista care, dacă o isprăvești, simți că te va proteja de furia șefului tău dacă te găsește pe telefon.

Am fost surprins de cât de puține persoane mi-au spus că stau pe telefon. Cred că majoritatea o fac, dar singurul care a recunoscut a fost barmanul care mi-a zis că atunci când nu prea are clienți se duce la baie ca să stea pe mobil. A, buda! Acea oază puturoasă. Câți dintre noi nu ne-am adăpostit acolo indiferent dacă ne trecea o căcare sau nu? Unii o să creadă că piața muncii este plină de vezici slabe și colonuri instabile care stau pe budă la job fără rușine cât e ziua de lungă. Partea mea preferată din momentul ăsta este când te întorci, iar managerul te întreabă unde ai fost și tu-i răspunzi „La baie”, cu o notă de sfidare în voce ca și cum ai spune „Hai, întreabă-mă dacă chiar m-am căcat. Nu ai tupeu”.

Am fost impresionat de modurile prin care oamenii încearcă să obțină un dram de plăcere din ziua de muncă ca atunci când scuturi grinder-ul să-ți mai faci un cui. O femeie care lucra într-un magazin de jucării (despacheta niște cutii și mi-a reamintit că 90 la sută din munca în industria serviciilor este despre asta), mi-a spus că atunci când nu avea deloc clienți, ea și colegii încercau să învețe jocuri. Răspunsul meu preferat a fost de la un tip care lucra într-un magazin de produse pentru sportivi care mi-a zis că între „discuțiile existențiale” cu managerul lui și momentele când nu avea clienți, făcea flotări, poate și câteva abdomene. Apoi mi-a explicat ce este activitatea fizică zilnică și m-a întrebat dacă fac destulă mișcare. Cred că e făcut pentru jobul ăsta fiindcă acum vreau să mă tonific atât de tare, încât mă gândesc serios să-mi cumpăr niște prafuri proteice pentru brațe musculoase.

Două dintre interacțiuni m-au marcat. Am vorbit cu un tip dintr-un magazin de haine cool în care nu era niciun client. Mi-a spus cum se uită în stradă, fie din magazin fie de pe banca de afară și că mai degrabă are o experiență extracorporală. Știu bine senzația asta. Ego-ul este distrus de goliciunea momentului. Te detașezi de corp în timp ce devii un simplu vas făcut din carne prin care se scurge timpul. Singurul lucru care îți amintește că exiști este nevoia primordială de a ieși ca să-ți regăsești abilitatea de interacțiune cu lumea, așa cum vrei, în loc să fii prizonier și să simți cum mori într-o cameră în care nu vrei să fii.

Într-un final l-am întâlnit pe bărbatul care stătea singur într-o pizzerie Dominos. Enervat de întrebare, mi-a rezumat perfect într-o propoziție cum economia i-a lăsat pe mulți fără joburi și cum cei în vârstă de 50 de ani ajung să curețe podele. Este vorba despre economia care promite oportunități și libertate, dar de fapt aduce nesiguranță și rutină. S-a uitat la mine și mi-a spus: „Nu avem timp să fim liberi.”

https://www.vice.com/
 

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *