Timpul.md

Istorie 1 August 2017 | 07:30

În culisele Istoriei: OMUL DINTRE VIAȚĂ ȘI DESTIN...

Cele câteva poezii tipărite în Viaţa Basarabiei atestă doar aspiraţiile acelui tânăr pe nume Andrei LUPAN. 

Faptul că a debutat într-o revistă interbelică, Lupan într-un fel îi datora lui Nicolai Costenco, formatorul generaţiei, care înţelegând că o confruntare dintre generaţii este inevitabilă, că va veni o zi când cei mai în vârstă vor trebui să cedeze terenul în faţa celor tineri, dar pentru aceasta era nevoie să se facă presiuni, să existe un număr mare de autori tineri, cu diverse stiluri şi care s-ar impune în aria literară a Basarabiei. Dar nici N. Costenco n-a știut până la revenirea în 1956 din GULAG, că L.Andriu și A.Cudric, care publica în revista „Viața Basarabiei” nu este altul decât Andrei Lupan.
Lupan i-a întors datoria lui Costenco, atunci când acesta a revenit din GULAG şi era asaltat de probleme existențiale, a contribuit la reabilitarea lui în faţa organelor sovietice. Aşa un debut literar poate schimba destinele oamenilor.

Bibliografia lui Andrei Lupan legată de revista „Viața Basarabiei” o includem chiar în cadrul unei biografii pe care o reproducem într-o formulă enciclopedică:
„Lupan, Andrei (15.II.1912, s. Mihuleni, r-nul Şoldăneşti – 27.VIII.1992, Chişinău)
Studii: şcoala primară în satul natal, Şcoala Agricolă de la Cucuruzeni (1929); Şcoala de Viticultură din Chişinău (1934). A făcut parte din cercul antifascist al lui Petru Constantinescu-Iaşi. Student al Facultăţii de agronomie din Chişinău (1935). A absolvit Institutul Agricol M.V.Frunze din Chişinău (1941).

A debutat cu poezia Biografie (1932) în revista literară Adevărul literar şi artistic din Bucureşti.

A fost membru al Partidului Comunist Român din 1936, membru al PCUS abia 1956, căci activitatea de ilegalist în cadrul Partidului Comunist Român nu i-a fost recunoscută, membru al Academiei de Ştiinţe a RSSM din 1961, erou al Muncii socialiste din 1982. Secretar al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din 1954-1971, preşedinte al Sovietului Suprem al RSSM din 1963 până în 1967, locţiitor al preşedintelui Prezidiumului Suprem din 1967 până în 1971.

Opera: Poezii (1947); Intrarea în baladă (1954); Doina mulţămirii (1954); Haz de necaz (1957); Meşter-faur (1958); Frate al pământului (1959); Legea găzduirii (1966); Versuri (1967); Gromovnic (1973); Cărţile şi răbojul anilor (1969); Lumina (1966); Magistrale (1976); Mijatca (1971); Scrieri (în 3 volume) (1973); Sat uitat (1978).
Versuri: Stihi (1982); Poezii (1985).
La Viaţa Basarabiei Andrei Lupan a ajuns să fie publicat tot în circumstanţele formării noii generaţii, fiindcă tinerii Nicolai Costenco, Sergiu Matei Nica, Vasile Luţcan, Gheorghe Bezviconi, căutau insistent să formeze nucleul noii generaţii şi orice încercare literară promiţătoare era atrasă la colaborare. Bibliografia revistei atestă această atenţie din partea redacţiei: Amintirea. -1933. - nr.8. - Semn.: L.Andriu; Noi şi Părcănenii. - 1937. - nr.3-4. - Semn.: L.Andriu; Tărâm vechiu. - 1937. - nr.7-8. - Semn.: A. Cudric.

Andrei Lupan a fost unul dintre puţinii scriitori care nu confunda locul lui în societate şi talentul literar. El admira autorii talentaţi şi a mers cu Ion Druţă până la capăt, fiind convins în realul talent al acestui prozator. A susţinut zeci de tineri tot în speranţa că ei vor străluci veritabil pe cerul acestei literaturi. Când Leonida Lari nu izbutea să editeze cartea de debut Piaţa Diolei, prefaţa plachetei i-a scris-o Andrei Lupan şi cartea a apărut.

Despre o altă fațetă mai puțin cunoscută a scriitorului Andrei Lupan scrie marele prozator Ion Druță în eseul memorialistic „Lupaniada”, publicat în volumul „Grădina Domnului” (Cartier, 2017):
„În ciuda originii sale țărănești, arta teatrală a fost totdeauna una dintre cele mai mari pasiuni ale lui Lupan. În anii de după război, când teatrele din Chișinău făceau primii pași, el era deja prezent în sală și nu-mi închipui să fi fost în repertoriul teatrului moldovenesc ori a teatrului rus din Chișinău vreo montare pe care Andrei Pavlovici să nu o fi văzut. Chiar dacă spectacolul a fost prezentat o singură dată, chiar dacă nici nu s-ar fi ajuns la premieră, oprit fiind la repetițiile generale.”

Profunzimea și veridicul acestor afirmații o confirmă un articol sinteză scris de Andrei Lupan chiar la începutul dezghețului hrușciovist când era riscant să faci afirmații despre necesitatea promovării artei și conștiinței naționale. Aceasta, mai ales, că la Chișinău vegheau vigilent asupra acestei teme cerberii veniți din RASSM, adică de la Tiraspol.

Dar nu era și cazul scriitorului Andrei Lupan să stea amorțit de frică.
La 24 martie 1957 ziarul Cultura Moldovei în nr. 24 publică un material de problemă semnat de el:

„Întâlniri triste: repertoriu, literatură, regie”

De ani de zile teatrele noastre se jeluiesc de lipsa de repertoriu, cer scriitorilor noi piese pe cele mai mari şi mai arzătoare teme ale actualităţii. Scriitorii îşi cercetează activul şi recunosc că dintre toate genurile literare, dramaturgia e cel care rămâne mai mult în urmă. Mare şi până acum neacoperită este datoria dramaturgilor faţă de spectatori. Măcar că în acest domeniu se duce o muncă creatoare cu adevărat uriaşă, noi, scriitorii, cele mai dese nereuşite şi decepţii anume cu piesele le-am avut de suferit.

Cu toată critica întemeiată, ce aduce dramaturgia, ar fi nedrept să nu se recunoască eforturile permanente ale celor mai mulţi dintre ei, care, în ciuda multor nereuşite, continuă să creeze şi să aducă la preţuirea spectatorilor opere dramatice noi. Lucrul ar fi fost destul de trist şi descurajator, dacă autorul n-ar fi convins că prin aceasta, el merge pe drumul creşterii sale, că toate neplăcerile şi insuccesele devin pentru el o şcoală grea şi aspră, dar o şcoală binecuvântată, prin care trebuie să treacă.

O biruinţă adevărată merită trudă îndelungată. Şi dacă totul s-ar termina cu munca scriitorului, greutăţile ar părea încă oricum trandafirii. Dar se ştie că abia când cade ultima cortină pe ultima variantă în manuscris, începe adevărata probă a talentului, a puterii de muncă şi a capacităţii creatoare. Piesa, scrisă de unul, e supusă apoi judecăţii unui colectiv întreg de artişti, regizori, decoratori – toţi oameni de înaltă cultură artistică, chemaţi s-o înţeleagă, să-i recunoască valoarea literară şi scenică, să-şi găsească în ea spaţiu de afirmare a talentului, a entuziasmului şi a concepţiei lor artistice. Se începe munca migăloasă de ceas cu ceas, datorită căreia opera literară devine spectacol. Cine a trecut măcar o dată printr-o astfel de încercare ştie că aceasta nu este o simplă vorbă, dar un proces creator din cele mai organice şi mai adânci. Astăzi nu ne putem aminti de teatrul lui Alecsandri fără a vorbi de M. Millo, M. Pascali, nu putem vorbi de teatrul lui Caragiale fără a pomeni de Ia. Brezianu.
Şi teatrul rus, şi teatrul ucrainean, şi teatrul francez, italian, şi, în general, toate teatrele naţionale şi-au împletit, în felul acesta, istoria lor cu literatura şi dramaturgia naţională, apărând în istoria artei universale ca organisme integrale, vii şi trainice. MHAT înseamnă Cehov, Gorki, Stanislavski, Nemirovici-Dancenko, Moskvin, Kacialov; Teatrul Mic înseamnă Ostrovski, Şcepkin, Sadovski, Ermolova.

Istoria acestor teatre cuprinde într-un tot şi arta scenică, şi dramaturgia rusă. Când ne gândim însă la Teatrul nostru moldovenesc dramatic, ne surprinde în mod dureros cu totul altceva: ruperea teatrului de dramaturgia clasică şi sovietică moldovenească, în general de literatura moldovenească. Acest lucru îl recunosc şi actorii, şi conducerea teatrului. Aceasta a devenit una din pricinile rămânerii în urmă a teatrului. Această ruptură îşi pune amprenta pe activitatea întreagă, pe spectacolele care, cu toate stăruinţele actorilor talentaţi, vădesc lipsa unei culturi literare serioase, lipsa unei limbi literare, a simţului valorii literare. Aceasta ar trebui să alarmeze în gradul cel mai înalt conducerea artistică a teatrului, care este datoare să găsească pricinile situaţiei şi să-i pună odată capăt.

Din păcate, trec ani după ani şi teatrul se complace în această rupere de literatură şi de dramaturgia clasică. De ani de zile publicul, care vede la ce nivel înalt s-a ridicat republica, cere ca şi teatrul nostru să păşească în frunte pe drumul culturii. Şi totuşi, până acum zadarnice-i sunt aşteptările. Nu există în republică şcolari care să nu cunoască literatura moldovenească, începând de la izvoare şi până azi. În casele muncitorilor şi colhoznicilor stau pe rafturi cărţile minunate ale clasicilor moldoveni, alături de cărţile scriitorilor sovietici. Bogăţia aceasta lipseşte însă din bagajul literar al multora dintre artişti şi, ce-i mai trist, din repertoriul teatrului nostru de stat.

Spectatorii se întreabă cu îngrijorare: când vom vedea dramaturgia clasică şi cea sovietică moldovenească pe scena teatrului nostru? Zilele trecute, la o adunare a lucrătorilor artei din raionul Lenin, am primit un răspuns cu totul trist. Regizorul principal al teatrului moldovenesc, tov. Gherlac, şi regizorul teatrului rus, tov. Vengre, ne-au demonstrat încă o dată că problema aceasta pe ei nu-i preocupă. Tov. Vengre, după un obicei nedezminţit, a recunoscut că până astăzi, el nici n-a încercat să pună ceva din dramaturgia naţională, dar făgăduieşte că va încerca să facă aceasta pe viitor. Tov. Vengre, an după an, iese la tribună la zile mari, repetând fără nicio jenă ritualul recunoaşterii greşelilor şi al făgăduielii goale...
În ce-l priveşte pe tov. Gherlac, dumnealui ne-a spus destul de lămurit să nu ne aşteptăm la cine ştie ce: se va face ceva mai puţin, decât s-a făcut până astăzi. După multă codeală şi tărăgăneală ne făgăduieşte un spectacol: „Ochiul babei”, înscenat după povestea „Soacra cu trei nurori”. Aceasta n-are de-a face cu dramaturgia noastră clasică, dar totuşi, aşteptăm spectacolul ca pe ceva binevenit. Regia artistică ocoleşte însă punerea în scenă a pieselor pentru care ea ar trebui să lupte din convingere şi din iniţiativă proprie ca pentru un factor de cea mai înaltă valoare politico-culturală, ca pentru unul dintre cele mai temeinice mijloace de ridicare a teatrului şi a calificaţiei artiştilor. N-ar face oare cinste teatrului spectacole ca: „Răzvan şi Vidra”, „Despot-Vodă”, „Apus de soare”, „Viforul”, „Luceafărul”, „Ovidiu”, „Fântâna Blanduziei”, „Moartea lui Lermontov” şi multe altele? Care artist bun n-ar privi interpretarea unor roluri în aceste piese ca un act de înaltă creaţie?

Ştim toţi că gloria teatrului o constituie nu improvizaţiile uşoare, dar operele mari, jucate pe scenă de-a lungul anilor. Şi artiştii, şi teatrul au avut succese mari anume cu piese ale marilor dramaturgii: „Revizorul”, „O scrisoare pierdută” (deşi... ciuntită), „Tartiuf”, „Orologiul Kremlinului”, „Sânziana şi Pepelea” şi altele. Aceste spectacole, infinit mai grele decât „Haiducii”, au fost cele mai reuşite anume pentru că au ridicat puterea creatoare a artiştilor, au dat roluri de înaltă valoare, au fost prezentate într-o limbă literară corectă, bogată.

Întorcându-ne la făgăduiala tovarăşului Gherlac, ne temem că „Ochiul babei” a fost ales pentru a nu risca o muncă mai îndrăzneaţă. Dar e vremea de a ne rupe de tagma babelor şi a moşnegilor...

Teatrul ar putea găsi drumul de îndreptare, punând cu îndrăzneală şi cu interes deosebit anume piese din repertoriul clasic şi actual. Dar el n-o face. Ca o datorie plictisitoare este privit aceasta de către regia teatrului. În loc să caute piesele dramaturgiei noastre clasice, care ar putea constitui o adevărată şcoală pentru actori – şi ca dramaturgie, şi ca limbă literară – regia teatrului invocă orice motiv care i-ar îndreptăţi neglijarea acestui repertoriu. Nu vrem să insistăm aici asupra neglijării pieselor sovietice moldoveneşti. În privinţa aceasta, teatrul foloseşte argumente la care este greu să răspunzi, fără să fii acuzat, că vorbeşti în mod interesat. Într-adevăr, ce poţi răspunde, dacă ţi se va spune că vreme de ani de zile au fost respinse toate piesele originale sovietice moldoveneşti, pentru că ele sunt slabe?”

(Continuare în numărul următor)

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus