Timpul.md

Istorie 23 Aprilie 2021 | 07:10

1812 – Annus horribilus

„Nu a fost niciodată un război bun sau o pace rea” – afirma Benjamin Franklin, deşi pot fi, totuşi, războaie drepte şi nedrepte sau păci de lungă sau scurtă durată. 

Noi am fost şi mai suntem încă, timp de două secole, sub impactul unui război nedrept (1806-1812) şi al unei păci – celei de la Bucureşti (1812): când s-a trasat hotarul pe trupul viu al Ţării Moldovei, pe râul Prut. Un hotar, ce ne marchează încă destinul, dintre două imperii, care demult nu mai sunt pe harta politică a Europei... Dar, care „poftind să de (pună - n.n.) sfârşit războiului, ce de multă vreme era într-aceste două Împărăţii, şi să întemeieze o pace, prieteşug, şi straşnică unire, au bine voit să încredinţeze aceste bune şi sfinte pricini la sârguinţa şi cugetul acelor cu deplină putere supuşilor lor”, precum se menţionase într-o primă publicare în limba română a nefastului tratat de pace de la Bucureşti, scos de sub tipar la Buda, în 1826. Iar „pentru isprăvirea acestei porunci de bun augur, să discute şi să termine această treabă...” au fost desemnaţi din partea otomanilor: Müftüzade Ibrahim Selim efendi, primul împuternicit, Seyyid Mehmed Said Galib efendi, împuternicitul al doilea (de fapt a îndeplinit funcţia de prim-împuternicit), Abdul-hamid efendi, precum şi Keter efendi, secretarul prim, Nezib efendi, secretarul doi şi Dimitrie Moruzi, primul dragoman. În componenţa delegaţiei ruse au fost desemnaţi fostul ambasador la Istanbul (Constantinopol) A. Italinski, general-maiorul I. Sabaneev, I. Fonton. Activitatea delegaţiei era dirijată de către M. Golenişcev-Kutuzov.

În timpul negocierilor finale ruso-otomane de la Giurgiu (19.X.-21.XI.1811) şi Bucureşti (31.XII.1811 - 16.V.1812) diplomaţia ţaristă continua să considere că „pretenţiile Rusiei nu sunt în afara bunăvoinţei, deoarece dacă la început s-a cerut hotarul pe Dunăre, ulterior s-a renunţat şi s-a acceptat hotarul pe Siret. Astfel, soarta poporului şi Ţării Moldovei, fiind decisă la Petersburg şi Istanbul, s-a pecetluit la masa negocierilor ruso-otomane, în cadrul celor 19 Conferinţe oficiale, ce au avut loc la Giurgiu şi Bucureşti, încălcându-se drepturile românilor şi obligaţiile atât din partea puterii „suzerane” (Turciei), cât şi din partea celei „protectoare” (Rusiei).

Data fatidică poate fi considerată ziua de duminică 5 (17) mai 1812, când s-au semnat preliminariile păcii de la Bucureşti, finalizate ulterior.
Considerăm necesar de a explica neconcordanţa dintre datările diferite ale acestui important tratat în documentele otomane şi cele ruseşti (scrise în limba franceză), deoarece în originalul turcesc este indicat că s-a „scris în ziua a şaptesprezecea a lunii djemazi-el-evvel din anul 1227” (adică în ziua de 29 mai 1812 (stil nou). Fapt, ce denotă şi explică că, probabil, actul final al mult disputatei păci s-a semnat joi seara, la 16 (28) mai, atunci când turcii considerau că a început deja ziua de 17 (29) mai 1812. Deoarece, potrivit calendarului musulman, ziua nu începe la miezul nopţii, ca la creştini, ci la apusul soarelui.

Totodată, ţinem să remarcăm că aniversarea neagră a celor 200 de ani de la cotropirea Basarabiei de către ruşi se împlineşte exact pe data de 29 mai 2012 (stil nou) şi nu la 16 mai. Reieşind din decalajul calendaristic, vom consemna 300 de ani de la semnarea păcii de la Bucureşti (16 mai 1812 – calendar iulian) pe data de 30 mai 2112 (calendar gregorian).

Tratatul de pace ruso-turc, scris în limbile franceză şi turcă (inclusiv articolele secrete, semnate din partea Rusiei de către: A. d’Italinsky, Jean de Sabaneeff, Joseph de Fonton) a fost ratificat de către Alexandru I la 11 (23) iunie 1812 în oraşul Vilno, doar cu o singură zi înaintea forţării râului Niemen de către „Grande Armée” a lui Napoleon Bonaparte. La 6 iunie 1812 Tratatul de pace a fost adus la Poartă de un ofiţer otoman, trimis special de Galib efendi, însă sultanul refuză, iniţial, să-l ratifice.

Schimbul actelor de ratificare s-a produs la Bucureşti, la 2 (14) iulie 1812. P. V. Ciceagov a asistat personal la schimbul actelor de ratificare (cu excepţia articolelor secrete), scriindu-i din Bucureşti marelui vizir Ahmed paşa că îl felicită cu încheierea acestei „salvatoare afaceri”.
Poarta Otomană a refuzat să ratifice partea secretă a tratatului şi, ca urmare, articolele menţionate n-au obţinut putere juridică . Cele două articole secrete anexate la tratatul de pace ruso-turc (confirmate de către comandantul-şef contele Kutuzov (în originalul în l. franceză este scris Koutousoff) prevedeau dărâmarea de către Rusia a cetăţilor Ismail şi Chilia (art. I) şi delimitau noul hotar în Caucaz (art. II).

Împăratul Alexandru I a primit ratificarea otomană deja în timpul retragerii armatelor ruse de la Smolensk spre Moscova. Anunţând, în vechea capitală a Rusiei, despre semnarea păcii cu otomanii, la 18 iulie (30 august) 1812, Alexandru I a numit-o „dată de Dumnezeu”.

Guvernul ţarist, fiind presat de pericolul iminent al conflictului militar cu Franţa, de opunerea marilor puteri occidentale realizării planurilor sale expansioniste în sud-estul Europei şi de rezistenţa diplomaţiei otomane, şi-a redus substanţial pretenţiile teritoriale: de la ambele Principate la cel al Moldovei, apoi de la Moldova până la Siret, la Moldova dintre Prut şi Nistru, în final. Starea de spirit a ruşilor, ce caracterizează atitudinea faţă de rezultatele obţinute în urma păcii de la Bucureşti, a fast redată de generalul A. Langeron, care scria: „Niciodată un război n-a fost mai prost condus şi, totuşi, nu s-a încheiat într-un chip mai fericit şi mai neaşteptat”. Totodată, semnarea tratatului de pace de la Bucureşti a fost ca o „surpriză neaşteptată” şi extrem de neplăcută pentru diplomaţia franceză, fapt ce l-a făcut pe Napoleon să-i reproşeze ministrului său de externe, Hugues Bernard Maret, că trebuia să-i asigure alianţa suedezilor şi turcilor, dar „nimeni acum nu mai poate face politică...” De menţionat, totuşi, că aprecierile superlative pentru diplomaţia lui Kutuzov, caracteristice istoriografiei sovietice, nu se confirmă cu propria părere a diplomatului şi comandantului de oşti ruse vizavi de semnarea păcii de la Bucureşti. Nereuşind a semna un tratat de alianţă cu Poarta Otomană şi a extinde până la Dunăre sau Siret hotarele Imperiului rus, Kutuzov, în scrisoarea sa de la 4/16 mai 1812 către ţarul Alexandru I, relata: „…că eu nimic mai bun n-am reuşit să fac se explică prin situaţia treburilor din Europa, dar faptul că n-am scăpat stăruinţă şi diferite metode, Dumnezeu îmi este martor...” „Conjunctura... n-a permis să insistăm asupra semnării unui tratat de alianţă” – recunoştea acest abil diplomat, după semnarea preliminariilor păcii, în scrisoarea de la 7 mai către ţar.

Semnificativ este că, chiar în ziua semnării tratatului de pace, la 16 mai 1812, Kutuzov se adresează lui N. Rumeanţev cu o scrisoare specială ca să-i trimită „diferite obiecte preţioase, ce ar putea fi în calitate de cadouri plenipotenţiarilor turci şi celorlalţi slujbaşi, care au participat la congres”, anexând şi o listă concretă cu cele solicitate (inele, ceasuri de aur, blănuri scumpe etc.). Lista delegaţilor otomani care au încheiat pacea număra la acea dată 17 persoane (în frunte cu Galib efendi). Amiralul Ciceagov (care sosise la Bucureşti luni, 6 mai (18 mai - stil nou), fiind numit oficial comandant-şef al Armatei Dunărene, amiral al Flotei Mării Negre şi guvernator al Principatelor, chiar şi după semnarea păcii - a doua zi după consumarea evenimentelor de la Bucureşti (la 17/29 mai 1812) -, continua să mai solicite acordul lui Alexandru I pentru ca „partea din Moldova achiziţionată prin tratatul de pace să le fie oferită (otomanilor), ca recompensă a alianţei intime şi sincere pe care o să le-o propun”.

Nici aceste propuneri nu puteau să-i mai încline pe otomani să se ralieze fie taberei antifranceze, fie celei antiruse. Planurile cu privire la o posibilă retrocedare a Basarabiei sau cele ce vizau o mare diversiune a armatei Dunărene (cu concursul slavilor de sud răsculaţi) în direcţia hotarelor austriece şi a „provinciilor ilirice” s-au dovedit a fi himerice în faţa noului război franco-rus care a periclitat întreaga hartă politică a Europei. În ajunul semnării păcii de la Bucureşti, Sublima Poartă se afla sub o presiune multilaterală atât din partea duşmanului său – Rusia, cât şi din partea aliaţilor – Franţa, Marea Britanie şi chiar din partea ţărilor neutre, cum ar fi Suedia, deoarece marile puteri ale Europei încercau să atragă Imperiul Otoman de partea lor în ajunul războiului franco-rus (iunie 1812), conflict ce urma să hotărască destinul continentului european.

Evenimentul din 1812, când teritoriul dintre Prut şi Nistru, cunoscut ulterior drept Basarabia, a fost desprins din sânul Moldovei semnifică, de facto, nulitatea de drept, ad iniţio, a tratatului ruso-otoman de la Bucureşti. De aici derivă înţelegerea corectă a situaţiei Basarabiei în cadrul relaţiilor ruso-române, pe de o parte, a relaţiilor României cu celelalte puteri, pe de altă parte. Diplomaţia română s-a ghidat, pe bună dreptate, de teza lui Nicolae Titulescu, care considera că: „Turcia a cedat Basarabia Rusiei. Prin această concesie, Turcia a violat pur şi simplu contractul său de vasalitate, iar Rusia a devenit complicele violării unui contract de drept internaţional. Ori, complicitatea la violarea unui contract de drept internaţional nu poate crea dreptul”.

Vlad Mischevca, doctor în istorie, conferenţiar
la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus