Timpul.md

Politică 17 Iunie 2021 | 02:27

ARGUMENTE PENTRU UNIRE - SITUAȚIA GEOPOLITICĂ

Aud multe voci, în această campanie electorală, care pretind că alegerile pe criterii geopolitice în Basarabia sunt o pistă falsă, înșelătoare. Că mai întâi să ne rezolvăm lucrurile în ograda noastră, apoi vom avea timp să ne jucăm și de-a Estul versus Vestul. Că oamenii de aici sunt sătui de acest clivaj pretins fals și că pur și simplu vor doar să trăiască mai bine (ca și când o abordare ar exclude-o pe cealaltă). Corifeii de azi ai acestor poziționări sunt aceeași care încearcă să inducă ideea de națiune civică, cei care și ieri, și azi, propun soluția aberantă a vițelului ce suge la două vaci, cei care, în sfârșit, se dau mari pro-europeni, dar vorbesc de limbă moldovenească, iar despre români ca despre niște ocupanți fasciști. Putem înțelege o anumită înfierbântare, datorată perioadei electorale. Însă între înfierbântare și ridicol nu este decât un pas. Pe care aceștia îl fac, după cum le e numele. Să vedem deci ce spune geopolitica reală, plăcută ea, sau neplăcută.

Adevărul este că există, la nivel global, doar două super-puteri: Statele Unite și China comunistă. Puteri importante regionale, cu potențial de super-putere, sunt alte două: Uniunea Europeană și Rusia. Doar că Rusia a degradat din primul pluton în al doilea (ceea ce îi dă dureri de cap domnului Putin, conștient de acest lucru), iar UE încă nu a făcut saltul din rândul doi în rândul unu (și nu știm dacă sau când îl va face). Urmează apoi nivelul trei, cel al puterilor emergente: Brazilia, India, Africa de Sud. Acestea trei orbitează, cu intensități diferite, tot în jurul Occidentului. Dar ce este, de fapt, Occidentul? Ce valori îi stau la bază, pe ce criterii s-a format, de unde începe și unde se termină? Au încercat să răspundă la aceste întrebări minți luminate, politologi desăvârșiți, de la Samuel Huntington (cu a sa lucrare de referință, ”Ciocnirea Civilizațiilor”) și până la Philippe Nemo (”Ce este Occidentul?”). Putem vorbi, cu siguranță, despre Occident ca despre un tip de civilizație, în sens larg, ce are la bază câteva valori fundamentale: libertatea, democrația, pacea și bunăstarea. Ce anume se (mai) înțelege astăzi prin acești termeni, cum sunt ei declinați în raporturile internaționale, asta este o cu totul altă poveste. Din rațiuni practice, să constatăm că există, în mare, trei organizații internaționale care reunesc (cu limite ușor variabile) ceea ce, în imaginarul colectiv, numim Occident (sau lumea vestică, ori apuseană). Acestea sunt: Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), un club al celor mai dezvoltate țări din punct de vedere economic și social: 38 de state membre, cu alte 7 ale căror cereri de aderare sunt analizate de Organizație; printre acestea, și România; Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), cea mai puternică alianță militară și politică din lume, gardian al păcii și libertății din 1949 până în prezent: 30 de state membre, inclusiv România (din 2004); Uniunea Europeană (UE), o organizație sui-generis, oscilând între o uniune de națiuni libere, în deplină cooperare, și o suprastructură statală de tip confederativ sau chiar federativ; bazată pe cele patru libertăți ale pieței unice europene: libera circulație a bunurilor, a capitalului, a serviciilor și a persoanelor. Are în componența sa 27 de state (inclusiv România, din 2007), și este în negocieri de aderare cu alte 4 state. De remarcat că Rusia nu face parte din nici una dintre aceste organizații. Deși Consiliul Ministerial al OCDE decisese începerea negocierilor cu Moscova, în 2007, totuși în 2014 aceste negocieri au fost oprite, datorită ocupării ilegale a Crimeei de către Rusia.

ZONA GRI

Între estul OCDE, NATO și UE, pe de o parte, și vestul Rusiei, pe de alta, se interpune o zonă gri, un ”no man’s land”, grupat în ceea ce se cheamă Parteneriatul Estic (PaE) – sau, cum îi place Rusiei să o numească, ”vecinătatea apropiată” (a se citi sfera ei de influență). Zbătându-se de mai bine de 30 de ani în chinurile facerii, această zonă cuprinde, teoretic, 6 țări: Moldova, Ucraina, Bielorusia, Georgia, Armenia, Azerbaidjan. Spun teoretic, fiindcă ele nu sunt omogene, nici ca nivel de dezvoltare, nici ca aspirații naționale. În principiu, avem un grup care dorește integrarea în Occident. Moldova, Ucraina, Georgia doresc – declarativ cel puțin – aderarea la UE; Ucraina și Georgia doresc – în van – și aderarea la NATO. Apoi alt grup, care nici nu își pune măcar teoretic problema integrării euro-atlantice (Bielorusia, ce formează împreună cu Rusia ”Uniunea Statală”, Armenia, membră a Uniunii Eurasiatice condusă tot de la Moscova, și Azerbaidjanul, ce gravitează lingvistic, politic și economic mai curând în jurul Turciei decât al Rusiei sau Europei). Occidentul, din varii motive, a pus frână extinderii sale spre Est.

ARGUMENTE pentru UNIRE: Modificarea frontierelor

Că ne place sau nu, asta e realitatea. Aderarea Republicii Moldova la UE devine deci o Fata Morgana, asemănătoare cu parcursul Turciei (veșnic candidată încă din 1987, și niciodată integrată!). Amintesc din nou că Ucraina și Georgia își coordonează în prezent politicile pentru a depune cererile lor de aderare la UE, în comun, în 2024. Unde este Republica Moldova în această ecuație? Răspunsul trebuie să-l dea Președinția, Guvernul și Parlamentul. Dar Președinția transmite scrisorele de felicitare domnului Putin de ziua Rusiei, Guvernul interimar emanat de socialiști se ascunde, feciorelnic, după cireș, iar Parlamentul este dizolvat. Halal eforturi de integrare! În privința NATO, Chișinăul n-a avut curajul decât să deschidă, și asta cu mult tam-tam, un Oficiu de Legătură NATO. Micuț și discret. Firesc, devreme ce republica este neutră (glumă bună, câtă vreme există zonă separatistă apărată de trupe de ocupație ale altui stat).

NATO nu încearcă să se mai extindă

Interesant că nu mai târziu decât ieri s-a desfășurat la Bruxelles ultimul summit al NATO. Au fost unii analiști, chiar respectabili (inclusiv din România) care credeau/sperau că minunea se va produce, iar Ucrainei și Georgiei li se vor acorda în sfârșit foile de parcurs promise încă de la summit-ul din 2008, de la București (”Plan de Acțiune pentru Aderare”). Ei bine, cei care sperau astfel, au fost tare dezamăgiți (mai ales ucrainienii și georgienii). NATO nu încearcă să se mai extindă, și probabil singura țară care va mai adera, pe termen scurt spre mediu, va fi Bosnia – Herțegovina. Domnul Biden nu a vrut să tulbure apele cu doar două zile înainte de întâlnirea cu domnul Putin, ca semn de pace și de dorință de împăcare. La fel cum, cu doar puțin timp în urmă, Biden a oferit Germaniei ramura de măslin sub forma acordului tacit pentru finalizarea conductei Nord Stream 2. Cu aceste două conducte din Marea Baltică ce aprovizionează cu gaz vestul Europei direct din Rusia, cu alte conducte pe care Rusia le construiește prin Mările Neagră, Mediterană sau Ionică spre vest (Blue Stream, White Stream, Turk Stream), cu conductele Soyuz și Drujba ce vor fi în curând decomisionate, cu ce va mai fi Ucraina interesantă pentru Vest, măcar cât a fost și până acum? Este clar că puterea acesteia de negociere, influență sau presiune, va scădea simțitor – deja se simte asta. Degeaba a bătut din piciorușe domnul Zelensky pentru a se întâlni cu domnul Biden înaintea domnului Putin. Degeaba s-a agitat cu cerințele de a primi Foaia de Parcurs (uneori aproape isteric, vezi insistența prea puțin diplomatică prin care i-a cerut Americii să-i zică ”da sau nu” la solicitarea Planului de Acțiune pentru Aderare). Răspunsul NATO de ieri la cererile Kievului a fost că ușa rămâne deschisă (dar ce înseamnă asta concret? Nimic!), dar că va trebui să facă eforturi suplimentare și să marcheze puncte reale în lupta anti-corupție. Cu această abordare Ucraina poate fi amânată sine die de la orice formă de aderare (ca și Moldova și Georgia). Realpolitika poate fi lipsită de etică, uneori, poate fi chiar cinică, deseori, dar este reală, întotdeauna. Să nu dăm ochii peste cap ca o fetișcană: pe marea scenă internațională există arareori prietenii sincere, dar mai mereu există interese reci, calculate.

Republica Moldova este la coada clasamentului

Spațiul acesta dintre Rusia și Occident nu este încă organizat, geopolitic vorbind. Există interferențe asupra lui, atât din Est, cât și din Vest. Fiecare caută să obțină cât mai mult, pentru a putea negocia mai bine. Chiar în cadrul PaE, Republica Moldova este la coada clasamentului ca interes pentru unii sau alții dintre actorii globali. Miza adevărată pentru Rusia este Ucraina. Bielorusia este deja mâncată de domnul Putin la micul dejun. (La Minsk, Occidentul a pierdut partida și nu a reușit decât să-l arunce pe domnul Lukașenco și mai mult în brațele Moscovei). Armenia lui Pașinian a încercat o oarecare independență, dar cum domnul Putin nu iubește surprizele, mai ales cele de stradă, a pedepsit Jerevanul permițând Baku-ului să-și recupereze, manu militari, cea mai mare parte din Karabahul de Munte. Rusia, aliatul oficial al Armeniei în cadrul Organizației Tratatului de Securitate Colectivă, a apărat-o de s-a rupt, sub pretextul că de jure, Nagorno Karabah este teritoriu azer, nu armean. Adică, atunci când îi convine, Rusia știe să fie foarte atentă la dreptul internațional! Ce țară de treabă ar fi, dacă ar judeca cu aceeași măsură toate celelalte conflicte pe care le-a iscat în fostul spațiu sovietic! În ceea ce privește Georgia, avântul ei euro-atlantic s-a domolit serios de când la putere vițelușii blânzi ai Partidului Visul Georgian i-au succedat lui Sakașvili. Cât despre Azerbaidjan, aceasta nu deranjează și, drept recompensă, Moscova a luat-o drept ”tovarăș de drum” – vezi jocurile de putere din spatele conflictului caucazian din 2020.

ARGUMENTE pentru UNIRE - Integrarea Europeană

Dacă cineva crede că Republica Moldova poate rămâne neatinsă în tot acest tablou în mijlocul căruia, geografic, se află, atunci înseamnă fie că nu înțelege nimic din politica internațională, fie că, deliberat și conștient, minte cu nerușinare. Mai ales poporul, în prag de alegeri. Europa este obosită de prea multe valuri de extindere, prea superficial digerate. Este obosită să dea sume fabuloase pentru a aduce la același nivel de trai popoare și teritorii prea îndepărtate, prea necunoscute și neinteresante pentru polii de putere din vest. Este și sătulă de toate prostioarele, gafele și problemele din țările PaE. Cui îi trebuie să se lege la cap cu corupția endemică din Ucraina? Cu clanurile mafiot-oligarhice din Georgia? Cu zăpăceala și certurile veșnice din Republica Moldova, unde, după 30 de ani de independență, încă sunt discuții cu privire la ce limbă vorbim și cărei națiuni îi aparținem? Cu o zonă cu cea mai scăzută putere de cumpărare din regiune? Și, cireașa de pe tort, cu întinse zone sub ocupația armatei ruse? Nimănui nu-i trebuie așa ceva în propria ogradă, mai ales când ai tu însuți o mulțime de probleme pe cap, încă nerezolvate.

Comunitatea de limbă, de neam, de credință, istoria comună și aceeași cultură și civilizație (cu bune și cu rele) fac diferența

Nimănui, cu o excepție: România. Spre deosebire de orice altă țară din lume, România este singura pe care o leagă de noi cu mult mai mult decât interese – fie ele strategice sau de moment. Comunitatea de limbă, de neam, de credință, istoria comună și aceeași cultură și civilizație (cu bune și cu rele) fac diferența, în relația cu Chișinăul, a României față de orice altă țară. Chișinăul și Bucureștiul au ratat o șansă istorică de devenire comună, cea din 1989 – 1990. Noi eram prea naivi atunci, prea necopți, iar feseniștii de la București (în frunte cu trădătorul Iliescu) și agrarienii de la Chișinău au preferat să continue rana Prutului dintre noi, alegând Declarația de Independență în locul celei de Unire. A mai existat o tentativă, pe vremea președintelui Băsescu, de a ancora Chișinăul la pachetul Balcanilor de Vest, desprinzându-l astfel din îmbrățișarea sufocantă a Moscovei. Dar ce să-i faci, cu domnul Voronin la butoane? S-a dus și oportunitatea asta. (Între timp, Slovenia și Croația prosperă în UE și NATO; se pregătesc Serbia, Muntenegru, Albania și Macedonia de Nord). Acum, când tot spațiul dintre Prut și Caucaz se reașează, avem o nouă oportunitate. Suntem singura țară care poate, în mod real, să ”sară pârleazul” dincolo de gard. Nu prin complicate și interminabile mecanisme de aderare (Moldova nu le poate face față real, din motive obiective), ci prin reunificare cu o țară, Țara noastră Mamă, care se află deja pe malul drept al geografiei. Și al istoriei. Cine spune astăzi, aici, că Republica Moldova poate adera prin propriile eforturi la UE, minte cu nerușinare. Cine spune că Republica Moldova nu se poate reuni cu România, la fel de nerușinat minte. Așa încât soluția reunificării cu cei ce sunt de-un neam cu noi, și care deja se află în Club, este singura realmente fezabilă. La acest proiect național putem spune PAS, și vom mai rătăci zeci și zeci de ani prin no man’s landul neputințelor noastre, dar mândri de independența noastră închipuită. Sau putem fi cu adevărat generația de AUR care se va ridica din genunchi și-și va recâștiga demnitatea. În adevăr, cu dreptate și plini de credință! Alegerea ne aparține fiecăruia din noi, și o vom face pe 11 iulie.

Puiu Cinescu 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus