Actualitate

Azilul i-a devenit a doua casă

Problema bătrânilor din Republica Moldova e una acută și dureroasă, iar eu am decis să aflu cum ajung acești bătrâni să trăiască într-un azil. Era aproximativ ora zece când am ajuns la „Azilul Republican pentru Invalizi și Pensionari” din Chișinău. Instituția este situată la marginea orașului, în apropiere de Gara de Sud. Din motiv că se află la periferie, aici mereu e liniște și rar când poți întâlni un om pe stradă. Porțile azilului sunt mereu deschise pentru cei care vor să-și vadă rudele sau pentru cei care vor să-i ajute pe oamenii de aici. Încă la intrare se simte o atmosferă caldă, în jur e doar verdeață și predomină liniștea.

În partea stângă a azilului este situată o biserică micuță unde toți se pot duce să se roage. Bătrânii zic că se duc des la biserică și că doar prin rugăciune își mai pot alina durerea. Azilul le oferă o gamă largă de activități, în care se poate implica fiecare. Sunt bătrâni activi, care încearcă să-și umple ziua cu diverse activități pentru a uita de dureri și nevoi. Alții stau afară pe scaunul de la intrare, de parcă așteaptă să vină cineva. Fiecare din ei are o istorie diferită. Aici am întâlnit și foști medici, profesori, oameni de artă, dar iată că destinul i-a adus aici, în azil, departe de casă și de cei dragi. 

„Motivele pentru care bătrânii ajung în azil sunt diferite: bolile, singurătatea, bătrânețea. Ei nu sunt în stare să se îngrijească singuri, iar aici noi le putem oferi cazare, asistență medicală, hrană și îmbrăcăminte. Cei țintuiți la pat beneficiază de o îngrijire specială”, a specificat Gheorghe Gherștega, directorul azilului.

Statul încearcă să facă față necesităților acestor oameni. „Aici nu poate ajunge oricine, e nevoie de o îndreptare specială de la Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei. Bătrânii și invalizii sunt supuși unor investigații medicale după care sunt cazați în azil”, a mai menționat directorul.
Plimbându-mă prin parcul de lângă azil, am întâlnit-o pe Lidia. O femeie suplă, cu parul scurt și vopsit, bine aranjată încât cu greu îți vine să crezi că are 87 de ani. Am găsit-o în timp ce își făcea niște notițe în carnet. Ea se ocupă de organizarea concertelor în azil și, în acel moment, planifica lista concertelor pentru luna iunie. Mi-a atras atenția zâmbetul ei ce nu lipsea de pe buze, lucru rar întâlnit aici. Nu s-a mirat când m-am așezat lângă ea, a zis că mereu așteaptă oaspeți. Am rugat-o să-mi povestească câte ceva despre viața ei și zâmbind, mi-a zis: „Cu mare plăcere o voi face, sper că n-am să te plictisesc pentru că am multe de spus”. Lidia a început să-mi povestească copilăria sa, iar eu o ascultam cu mare atenție.

„Sunt originară din Nisporeni, dar după ce tatăl meu a devenit grefier al Judecătoriei mixte din Transilvania am fost nevoiți să ne schimbăm locul de trai. Acolo am învățat patru clase, iar la începutul anilor ’40 ne-am întors la Chișinău”, a spus femeia și imediat în ochii ei a apărut o sclipire, care îi lumina nu doar ochii, dar și sufletul.

„Din 1941 până în 1945 am învățat la „Liceul Eparhial de fete” din Chișinău și acolo am făcut încă patru clase. Cântam în cor la biserică și învățam cum să gătesc. Când eram eu tânără mă implicam în toate activitățile posibile, atunci toți tinerii aveau ocupații. Se organizau cercuri de dans, se formau ansambluri muzicale, cui îi plăcea lucrul manual se ducea la cercuri de broderie sau la țesut covoare. Noi ne pregăteam, știam că vom crește și că aceste activități ne vor prinde bine”, povestea femeia.

Lidia a fost profesoară, a predat limba și literatura română (pe atunci, moldovenească) în satul Cărpineni. Are două fete, iar soțul său a decedat într-un accident rutier în 1983. Rămasă singură cu doi copii, a fost nevoită să-și schimbe locul de muncă pentru a putea întreține familia. Zece ani a lucrat la Uzina de Televizoare „Alfa”, unde a reușit să formeze un Centru de Cultură. Tot în acea perioadă Lidia și-a fracturat coloana vertebrală și de atunci o doare spatele când stă mult timp așezată. În urma fracturii, fiica cea mai mare i-a propus să-și vândă apartamentul și să caute un loc de trai mai aproape de ea, ca să o poată ajuta.

„Fiica m-a convins și am vândut apartamentul din centrul orașului, am vândut și o parte din biblioteca mea. Adunasem atunci trei mii de dolari, erau bani mulți pe acele timpuri. Banii i-am pus în bancă și între timp îmi căutam o altă locuință. Iar când m-am dus să scot banii din bancă, aceasta deja dăduse faliment. Așa am ajuns pe drumuri, fără acoperiș deasupra capului. Copiii mei nu sunt vinovați că n-am unde trăi, pe mine statul m-a mințit”, a mărturisit Lidia.

Își aducea cu greu aminte de acele timpuri. Într-o dimineață a venit la azil și a încercat să vorbească cu directorul în speranța că acesta îi va permite să locuiască acolo. Și iată că deja de 15 ani Lidia trăiește la azil.

„Azilul mi-a devenit o a doua casă. Mă simt fericită că n-am rămas să dorm pe drumuri. Aici suntem îngrijiți, ne hrănesc bine și chiar mă simt mulțumită. Nici în tinerețe n-am trăit așa bine cum trăiesc acum”.

Lidia a povestit și despre rudele sale. Aceasta are o soră în orașul Lvov și merge în fiecare an la ea în ospeție. Anul acesta a zis că vrea să plece la mare împreună cu sora. Mi-a vorbit și despre nepoata sa Simona. „Ea mă ajută mereu, mă sună regulat. Ori de câte ori vine la mine îmi cumpără lactate și medicamente, îmi mai dă și bani uneori”.

„Eu vreau să lucrez”

Când am întrebat-o cu ce se ocupă în timpul liber, ea a oftat, spunând că: „N-am timp liber, lucrez fără zile libere. Stau mereu la telefon și vorbesc cu diverși interpreți, încerc să organizez concerte bune ca să le placă oamenilor. Directorul îmi spune să mă mai odihnesc, dar eu vreau să lucrez”.

Lidia a format și un ansamblu muzical, intitulat „Pension” și reușește să facă și repetiții. Cunoaște sute de cântece și cântă foarte bine. Seara, după o zi plină de activități ea se odihnește citind. Lectura a devenit o pasiune pentru ea. „Citesc tot ce-mi cade în mâini, îmi place să citesc. Seara mă culc în pat și citesc până ce adorm”.

Pasiune pentru pălării

Este o femeie elegantă și mereu aranjată și are o slăbiciune pentru pălării. „Bunica mea avea o colecție de pălării și încă din copilărie sunt îndrăgostită de ele. Dacă aș fi fost mai tânără mi-aș fi deschis o afacere, am foarte multe idei și cu siguranță pălăriile mele s-ar fi cumpărat”.
Din cauza traumei, Lidia nu poate ieși des în oraș și atunci când iese, îl roagă pe un băiat să o conducă.

„Ies în oraș o dată în lună, atunci când vine salariul. Mă duc și îmi cumpăr câte ceva. Mă mai uit ce apare nou, nu vreau să rămân în urmă și încerc să merg în rând cu toți”.

Totuși, cea mai mare pasiune a sa este muzica. Ea nu poate trăi fără muzică. Chiar și atunci când lucrează își fredonează melodiile preferate.
Această femeie poate impresiona pe oricine, prin felul ei de a fi. Ea încearcă să ia tot de la viață și se bucură de fiecare clipă. Zâmbetul molipsitor nu lipsește de pe buzele sale. „Doamna Lidia este o femeie foarte bună, este mereu interesată de ceva. Organizează concerte, la sărbători vin vedete cu cadouri. De fapt, aceste concerte sunt și cadouri pentru noi. Suntem mulțumiți de munca pe care o face și chiar ar fi de dorit ca să se mai implice astfel de oameni ca dumneaei”, a mărturisit Elena, o altă locatară a azilului.

Prin holurile azilului am întâlnit mulți bătrâni care aveau o privire tristă. Ei se salută cu toți cei care intră în azil și sunt gata să-ți răspundă la orice întrebare, doar că pe fețele lor se citește singurătatea. Este cam greu să răpești un zâmbet de la ei, fiind deja deprinși cu singurătatea nu le place când sunt des deranjați.

„Bătrânii de aici sunt foarte simpatici, caraghioși, stranii și am impresia că sunt mereu flămânzi. Unii sunt capricioși, dar noi încercăm să le oferim toată grija necesară. Evident că noi nu le putem înlocui familia, dar cel puțin le putem fi prieteni. Ei mai că nu zâmbesc, sunt triști și această tristețe se citește liber pe fețele lor”, a menționat Gheorghe Gherștega, directorul azilului.

În Republica Moldova sunt 31 de aziluri, iar Azilul Republican pentru Invalizi și Pensionari este cel mai mare din țară și a fost fondat în anul 1977. Azilul dispune de circa 200 de locuri, dintre care la moment sunt ocupate doar 133. Aici invalizilor și bătrânilor le este oferită asistență socială, medicală dar și psihologică. Cei cazați în azil sunt nevoiți să achite lunar 75 la sută din pensia lor.

Alexandrina Chirtoacă, stagiară

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *