E ceva explicabil, dacă ţinem cont de faptul că, la 18 februarie a.c., în Letonia a avut loc un exerciţiu fără precedent în spaţiul ex-sovietic. (Nu punem la socoteală nişte „plebiscite” pe aceeaşi temă ce au avut loc în republici subordonate integral voinţei Moscovei – Belarus sau Kirghizstan.)
Referendumul din Letonia era numit „contra limbii ruse” sau „pentru” aceasta, în funcţie de opţiunea unei sau altei din cele două comunităţi de bază din ţară – letonă şi rusofonă. Cel mai curios e că nu numai letonii, dar şi rusolingvii din Letonia ştiau anticipat că plebiscitul iniţiat încă în noiembrie 2011 este sortit eşecului. Apare întrebarea firească: „Şi atunci, de ce s-a mai desfăşurat?”. Raţiunile părţii letone sunt acestea: conducerea de la Riga a demonstrat o dată în plus că acţionează conform normelor democratice (la o adică, autorităţile letone puteau găsi zeci de motive şi de modalităţi pentru a zădărnici moftul unei găşti de aventurieri politici rusofoni, susţinuţi realmente de maximum câteva zeci de mii de compatrioţi aburiţi de şovinismul velicorus). În plus, liderii de la Riga, apoi şi întreaga societate letonă, marcată de un admirabil spirit de solidaritate mai ales în faţa inamicului, a primejdiilor din afară, au vrut să demonstreze lumii – şi prin acest referendum – că în ţara lor nu poate funcţiona decât o singură limbă oficială (de stat); că nu vor admite nicio presiune din partea vecinului de la Nord, inclusiv nu vor permite flagelul rusificării, a cărei victimă au fost două secole în Imperiul Rus, apoi încă 50 de ani în perioada ocupaţiei sovietice. Liderii rusofonilor au recurs la acest referendum, din start sortit eşecului, mai mult pentru a-şi satisface orgoliile, în bună parte lezate în anul 2011, când, la formarea guvernului leton, partidul Centrul Concordiei (CeCo), deşi avea peste 30 la sută din sufragii, în general ale populaţiei rusofone, totuşi, nu a fost acceptat pentru o coaliţie de guvernare, rămânând într-o opoziţie anemică, prea puţin luată în seamă. Mai e la mijloc, desigur, şi spiritul revanşard, caracteristic pentru majoritatea lideraşilor de ONG-uri, grupări şi găşti de-ale rusofonilor intoxicaţi de şovinismul velicorus, or, iniţiativa şi promovarea plebiscitului din Letonia este opera exact a unor astfel de marginali, ce-i drept, generos sprijiniţi, pe toate căile, de Moscova.
Dacă admitem prin absurd că rezultatele referendumului ar fi fost în favoarea rusofonilor, configuraţia stării de lucruri ar fi fost următoarea: vorbitorii de rusă nu ar fi câştigat, în fond, nimic (s-ar fi ales cu unele foloase doar o mână de şovini, rataţi politici), pe când letonii ar fi pierdut enorm. În primul rând, parcă ar fi fost spulberaţi cei 22 de ani de parcurs în genere reuşit pe calea renaşterii naţionale, a democraţiei, a revenirii în matca europeană. Apoi, revenirea limbii ruse în capul mesei letone ar fi însemnat un dureros salt îndărăt pentru această naţiune, a cărei istorie, de-a lungul a vreo zece secole, se identifică cu lupta pentru păstrarea fiinţei naţionale de urgiile străine, dintre care ocupaţia, teroarea, prigoana din partea ruşilor, în ultimele aproape trei veacuri, a fost cea mai cumplită. Se pare că letonii nu au putut să-şi păstreze prea bine folclorul, poate nici monumentele istorice, toate; dar cu certitudine că au izbutit să-şi salveze limba, credinţa şi mentalitatea, comportamentul, ţinutul, duhul – specifice lor. Într-o ierarhie a valorilor naţionale, letonii au pus şi pun în frunte limba strămoşească. Nu este întâmplător că într-o daina (poezie populară letonă) se vorbeşte despre „musu valoda, musu saule” – „limba noastră, soarele nostru”. Nu cred să fie prea multe popoare în lume a căror imaginaţie – artistică, filozofică – să fi identificat sfântul soare cu graiul naţional!
O impresie generală e că, chiar şi în anii de regim sovietic, letonii ar fi dus-o nu că relativ cu mult mai bine, decât alte popoare înglobate URSS-ului. Este, cu regret, o impresie greşită. Riga, capitala Letoniei, a fost centrul – pentru întreaga regiune baltică – în care s-au concentrat numeroase forţe ocrotitoare ale imperiului relelor: districtul militar, districtul Flotei Marine, KGB-ul, miliţia… Letonii fiind mai toleranţi, mai amabili cu ocupanţii (în aparenţă, căci, în realitate, pur şi simplu, arătau mai multă bună-creştere), printre ei se oploşeau nu numai zeci de mii de angajaţi, dar şi mii de pensionari din aceste organe represive. Aici s-a făcut cea mai nesăbuită industrializare, care a implicat venirea a zeci de mii de specialişti, dar şi „specialişti”. Colonizarea masivă a Letoniei a făcut că, în ajunul destrămării URSS, populaţia băştinaşă risca să devină minoritară: dacă în 1940, când în ţările baltice au intrat tancurile cu stele roşii, letonii alcătuiau aproape 90 la sută din populaţia ţării lor, apoi în 1989 – doar 52 la sută, ceilalţi, 48 la sută, fiind ruşi, ucraineni, bieloruşi etc.
Consângenii noştri letoni din Societatea culturală „Dacia”
Pentru a evita pieirea ce li se părea iminentă, letonii au adoptat o legislaţie lingvistică extrem de dură, prin care limba rusă a fost scoasă „din pâine”: nici un fel de rol de comunicare interetnică, nici un fel de documentaţie în altă limbă decât letona; nici un fel de studii superioare în rusă etc. (Ah, de-ar trăi în Letonia sau în Georgia, vreun an-doi măcar, tot soiul de Klimenko, Mişini, Tkaciuci, Şornikovi de la noi, ar vedea ei cum pot fi puşi la punct „eroi” ca ei!…) La fel, Letonia nu a acceptat „opţiunea zero” la acordarea cetăţeniei, ci a pus condiţii drastice pentru naturalizarea imigranţilor, inclusiv examene la limba letonă, la istoria, geografia şi legislaţia Letoniei. Cu mici excepţii, şi cursurile de limba letonă, şi taxele pentru examene le plătesc cei interesaţi să obţină cetăţenia letonă. Iar de aceştia erau, la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, circa 750 de mii, din 2,5 mln. locuitori, cât avea pe atunci Letonia. Conform ultimului recensământ, din 2010, în Letonia trăiau 2,2 mln., letonii formând circa 65 la sută, iar ruşii alcătuiau „numai” 27 la sută, iar împreună cu alte minorităţi etnice: poloni, bieloruşi, ucraineni, evrei… – circa 35 la sută. Observăm o scădere destul de importantă a numărului ruşilor şi al altor minoritari, ceea ce se explică prin părăsirea Letoniei, în anii 1989-1991, de către numeroşi funcţionari ai organelor represive (dintre care, sute, poate chiar mii, „au aterizat” la Tiraspol, unde, lucru ştiut, nu-i paşte niciun pericol, dar cum „îi mai mănâncă mâna” pe aceşti meşteri în a dispreţui şi urî „naţionaliştii”!, care, evident, sunt alţii decât şovinii ruşi). Apoi, printre colonişti fiind o concentrare mare de pensionari, desigur, în rândul lor s-a înregistrat o mortalitate mai mare. Insistăm asupra acestor aspecte pentru a ajunge la esenţă: din Letonia (ca şi din celelalte două ţări baltice) ruşii practic nu au plecat, chiar dacă propagandiştii de la Kremlin trâmbiţează că din fostele republici sovietice au fost nevoiţi să plece „cei mai valoroşi specialişti”, „cei mai fervenţi patrioţi” etc.
(Continuare în numărul următor al Ediţiei de vineri)
Vlad Pohilă
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
