Să vedem Petersburgul sau să petrecem sărbătorile de iarnă la Braşov. Să vedem Parisul sau piramidele. Să ne plimbăm în Grecia sau în Turcia. Dacă nu, măcar să mergem o săptămână în Bulgaria.
Unii dintre noi se duc, alţii nu. Fiecare după posibilităţi sau după priorităţi. E ciudat însă cum şi în cazul locurilor se întâmplă ca în cazul oamenilor, adică nimeni nu e profet în ţara lui; întotdeauna ce e peste gardul nostru ni se pare mai curat şi mai sfânt. Foarte mulţi moldoveni, care au reuşit să se plimbe prin lume, nu au văzut mai nimic din Moldova. Există, ce-i drept, şi prejudecăţi. Eu, care am crescut la munte, glumesc mereu cu soţul spunându-i „cel mai mare deal din Republica Moldova are patru sute metri”. Însă ori de câte ori părăsesc Chişinăul văd că locurile acestea sunt mai mioritice – în sensul susţinut de Lucian Blaga – decât cele de acasă. Ondularea peisajului, brăzdat pe alocuri de lacuri, nu poate să nu îţi lase un sentiment de bine, de casă.
Dar Moldova nu are doar dealuri, văi şi ape. Şi frumuseţea ei nu se reduce la un deal de patru sute de metri înălţime. Moldova are multă istorie pe care şi-a încorporat-o în peisaje. Mergi cu maşina prin Căuşeni şi deodată, la o curbă, un acoperiş bătrân se observă sub şosea. E biserica din Căuşeni, construită la nivelul pământului ca să nu o vadă turcii. Opreşti, te dai jos şi, cum e vorba, rămâi mut de admiraţie.
În acest weekend am fost la Orheiul Vechi. Mai văzusem ceva pe la televizor, dar nu îmi imaginasem că e chiar aşa de frumos. Am avut şansa să aflăm de la Tudor, localnicul cu care ne-am împrietenit, că există şi alte locuri mai puţin cunoscute de turişti decât cele de la mănăstire şi de la peşteri. Aşa că a doua zi am pornit spre Scoc, locul în care s-a filmat Tunul de lemn după un scenariu de Nicolae Esinencu.
Mă apucasem să caut scoici mâncate de ani şi ascunse în solul calcaros şi nu îmi venea să cred că ne plimbăm pe fundul Mării Sarmatice, care acum cincizeci de milioane de ani acoperea jumătate de Europă şi tot atâta din Asia. Îi întrebam pe cei cu care eram: „Oare aceste scoici sunt chiar din Marea Sarmatică?” şi ei râdeau. Priveam în sus – scoici, mă uitam în jos – la fel; şi pe lângă asta ne vrăjea Răutul înconjurându-ne cu sălciile lui şi dealurile albe de calcar care îngustau cerul între marginile lor.
Dar, ca orice în lumea asta, la Orheiul Vechi oamenii îţi pregătesc reversul. Cum apuci drumul spre Scoc, până spre Mihăilaşa, drumul e brăzdat de peturi goale, haine rupte, fiare vechi şi alte sortimente de gunoaie. Omul vine, îşi face grătarul şi îşi înseamnă locul cu resturi de plastic şi metal.
Iar dacă o iei spre mănăstirea îngropată de turişti, ai surpriza „fotomanelismului”, cum spunea scriitorul ieşean Florin Lăzărescu. Iar pentru exemplificare voi cita direct de pe blogul său personal: „Sâmbătă, am avut parte să întâlnesc vreo doi asemenea fotomanelişti la o biserică săpată în piatră (Orheiul Vechi – n.m.). Mireasa, pozând languros lângă o cruce care era, practic, aşezată pe acoperişul bisericii. Iar sub ea, în biserică, un călugăr” (florinlazarescu.wordpress.com).
Ce să mai spun?! Sunt multe de învăţat dintr-o singură călătorie: să ne respectăm istoria vizitând ţara noastră înainte de a visa la excursii exotice; să devenim mai atenţi cu natura, că aşa cum putem căra până la Scoc un pet plin cu bere, putem căra şi înapoi un pet gol, fără să ne temem că ne rupem spatele; să învăţăm să fim mai simţitori la simbolurile universale şi să ne descotorosim de prostul gust şi halucinanta obsesie de a ne tolăni pe cruci ca pe barele de striptease din dorinţa stupidă de-a ne îmbogăţi albumele de nuntă. Crucea e până la urmă un obiect de tortură, sfinţită de sângele lui Iisus Hristos, şi nicio mireasă nu s-a gândit să facă poze erotice cu roata pe care au fost traşi Horia şi Cloşca.
Foto: Florin Lăzărescu
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
