Timpul.md

Editorial 10 Septembrie 2021 | 05:25

Codru-i frate cu românul

Pe timpul primului Parlament al republicii noastre suverane și independente, când se formau guvernele – căci s-au format și atunci vreo două, nemaivorbind de remanierele de pe parcurs, - agrarienii aveau un cântec din două versuri: „Dacă vrei s-ajungi ministru, /vin’la „Codru” c-un canistru”. 

Cei care îi vizitau mai des pe deputații-agrarieni, cazați în respectivul hotel, povesteau lucruri care te înduioșau până la lacrimi. Cică, după o zi de trudă în Parlament, dar truda era într-adevăr de ocnaș – să fii pus o zi întreagă să citești niște texte pe care nu le poți citi! – agrarienii se retrăgeau epuizați în „Codru”, căsuța noastră, cuibușor de nebunii, cum o numeau ei afectuos, unde îi așteptau, supuși și înțelegători, șoferii. În timp ce deputații făceau în Parlament legile țării, șoferii plecau la țară, în popor, cum se spune, și agoniseau ceva de ale gurii pentru slugile acestui popor. Spre seară, după cum vă spun, șoferii veneau la „Codru” cu mașinile încărcate ca niște albinuțe harnice și conștiente. Martorii oculari povestesc niște lucruri care-ți lasă gura apă: albinuțele motorizate ale slugilor poporului umpleau apartamentele hotelului cu tot ce rodea pe acest pământ și pe alte pământuri: struguri de poamă aleasă în miez de iarnă, miei fragezi la început de februarie, carne afumată de căprioară, de mistreț și de porc obișnuit, brânzeturi de care n-au văzut nici olandezii, curcănași umpluți cu dragoste și pricepere, pește dulce și pește sărat de care nu poți vedea nici în enciclopedii, o gamă largă de sălăți, tocmai din grădina Ursului, mere, pere, prune uscate, porumbei fierți în vin alb, băuturi aromate de cele mai diferite nuanțe, de la negru ca dohotul până la vinuri albe și tămâioase. Așadar, când deputații se întorceau de la slujirea legislativă a poporului, urcând satisfăcuți în lifturi, că au mai pus o cărămidă în zidul falnic al statalității noastre, mesele îi așteptau de-a gata. Cu toate că bucatele înșirate puteau satisface cele mai pretențioase gusturi, sufletele agrarienilor erau, totuși, răvășite de o neagră insatisfacție: lipsea șașlâcul, mâncarea tradițională a clasei noastre politice aflate la putere.

Înghițeau cu noduri ceea ce le-a dat Dumnezeu și le-au adus șoferii, răbdau ei cât răbdau, dar când dorul de șașlâc devenea insuportabil, provocau o mică criză constituțională și plecau la latifundiile lor. Acolo, își potoleau dorul de șașlâc, mai conversau cu poporul și reveneau, senini și refăcuți, la „Codru”. Stăteau până după miezul nopții în jurul meselor, își fărmau capul cum să scoată țara din criză, iar când oboseau de grijile țării, se puneau pe cântat. Începeau cu „Șiroka strana moia rodnaia”, treceau apoi la „Vino, vino printre brazi, /nu te teme c-ai să cazi”, iar când tăria vinului pătrundea până în ultima celulă însetată, unii dintre ei cântau cu însuflețire „Noi suntem români, noi suntem români, noi suntem aici pe veci stăpâni!”. Când ajungeau la cuvintele „noi suntem aici pe veci stăpâni” se sculau în picioare, deschideau ferestrele și cântau atât de tare, încât cântarea lor se auzea nu numai până la președinție și guvern, nu numai până la Ministerul de Interne și la Securitate, ci, spun unii, se auzea până la București, în Calea Victoriei și la Cotroceni.

Deschideau larg ferestrele și cântau până în zori, pe mai multe voci, încheind concertul cu numărul lor de succes – „Dacă vrei să fii ministru, /vin’la „Codru” cu canistru”.

Mi-am amintit de toate acestea nu întâmplător: recent, am prins cu urechea un acord din celebrul șlagăr agrarian și mi-am zis: o fi avut dreptate clasicul acela care scria: codru-i frate cu românul.  

Fragment din cartea „Ochiul lui Esop”, 2000 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus