Timpul.md

Opinii & Editoriale 30 Martie 2019 | 07:03

Copiii foametei și copiii lor

Apariția cărții „În gura foametei, mărturii ale supraviețuitorilor din satul Antonești”, semnată de Alexei Vakulovski a fost un adevărat eveniment de recuperare a istoriei. Cu atât mai mult a contat apariția piesei de teatru „Copiii foametei, mărturii”, în regia Luminiței Țâcu la Teatrul Național.

Fără discuție că meritele se împart în mai multe părți. Mai întâi e vorba desigur de autorul cărții (și - cum Luminița a insistat - al piesei), de realizarea emoționantă, inteligentă, expresivă a tinerei regizoare, de bunăvoința și inițiativa directorului Teatrului, Petru Hadârcă, de reprezentarea în scenă, realizată de actori.

Succesul și importanța (ca mărturie istorică) au făcut ca această piesă să fie jucată și la cinci ani de la premiere (care a avut loc în 2014). Ceea ce nu e deloc puțin. Văd cu emoție că oamenii merg și astăzi să se confrunte cu adevărul și duritatea acestui episod istoric, reprezentat excelent.

Însă văd cu tristețe, de data aceasta nu cu emoție, că trăim în Moldova pe toate planurile. Nici Ministerul Culturii, nici altcineva nu a părut să se preocupe de celălalt aspect, al recompensării actului cultural. Pentru că, vă spun acum, după cinci ani, că în Moldova cultura (și istoria!) e gratuită.

Când băieții și soția regretatului Alexei Vakulovski au fost consultați în legătură cu montarea acestei piese pe scena Teatrului Național, ei au ținut cont de nebunia din țara noastră și au fost de acord, la cererea directorului Petru Hadârcă, să nu pretindă un onorariu (de altfel firesc) pentru punerea în scenă a cărții. Cu atât mai mult cu cât de multe ori cărțile valoroase ale scriitorilor decedați ajung să fie uitate din cauza pretențiilor prea mari ale moștenitorilor. Iar fiii lui Alexei Vakulovski nu și-au dorit așa ceva.

Cu toate acestea, nu a existat nici o pâine, nici atunci, nici mai târziu, pentru autorul Alexei Vakulovski (sau pentru familia lui). Ei au rămas (metaforic) „În gura foametei”. Nu doar că nu au existat onorarii sau că nu au primit vreun procent din biletele vândute în decursul a cinci ani, de când se joacă piesa, dar nici nu i-a trecut cuiva prin minte, pe la vreun minister sau pe la altă instituție culturală, să ofere un premiu pentru autor. A existat, din câte știu, un premiu de la UNITEM pentru regie. Pentru conținut nu s-a dat. Absolut nimic.

Familia se bucură acum că această carte, la care Alexei Vakulovski a muncit ani de zile, și-a găsit propriul drum, chiar dacă autorul s-a mutat la cele veșnice înainte de a apuca să vadă acest lucru împlinit. Dar altceva în afară de bucurie nu există. Pentru că trăim în Moldova. Iar în Moldova cultura e gratuită. Și nu există niciun mod de recompensare financiară a unei uriașe recuperări istorice.
Fără actori, fără Luminița Țâcu și Petru Hadârcă nu am fi avut această colosală punere în scenă. Dar fără Alexei Vakulovski nu am fi avut nimic. Iar faptul că această piesă de teatru nu i-a adus autorului (moștenitoarei lui) nici măcar 10 lei, mi se pare o carte de vizită pentru cultura Republicii Moldova.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus