Femeia

Ecaterina Ajder: „Mi-ar plăcea să mă simt în Moldova ca la Valencia…”

Dar după fiecare călătorie revine cu drag înapoi în Moldova. E frumoasă Zaragoza, îşi zice ea, cu gândul la oraşul copilăriei lui Goya; e impresionantă Valencia, oraşul artelor şi ştiinţelor, unde fiecare centimetru pătrat e încărcat de spiritualitate… Dar şi Chişinăul nostru ar putea deveni un centru cultural-european, dacă intelectualitatea – cea de creaţie, în mod special – s-ar întoarce întotdeauna şi de pretutindeni la ea acasă…

– Dragă Ecaterina Ajder, unde vă refugiaţi pe acest timp de caniculă? Aţi fost deja în concediu?
– De cele mai multe ori, mă refugiez în atelierul de lucru. Aici, la etajul VI, mă simt întotdeauna confortabil. În concediu am fost şi abia aştept să mai plec. În iunie am vizitat, timp de zece zile, Grecia. Iar în august urmează să fac o călătorie mai lungă în ţările de nord. Timp de trei săptămâni voi fi prin Ungaria, Luxemburg, Belgia, Scoţia, Islanda, Irlanda, Marea Britanie, Germania, Cehia.

– Vă place să călătoriţi?
– Anul trecut am fost pe Coasta de Azur franceză, pe Riviera Ligurică italiană şi Costa Brava spaniolă, am vizitat Monaco, Avignon, oraşe şi locuri superbe. Din păcate, nu am posibilitate să pictez, pentru că sunt prin excursii, depind de echipă. Dar fac poze, frecventez muzee, catedrale, monumente arhitecturale istorice, acumulez informaţii.

– Cum sunt oamenii prin alte părţi, tot aşa de trişti ca pe la noi?
– Oamenii din Europa îşi trăiesc viaţa din plin. Am observat că noi, moldovenii, foarte des ne plângem. Şi e păcat, pentru că tot noi suferim din cauza aceasta. Oricât de greu ne-ar fi, trebuie să gândim pozitiv, să vedem tot ce e bun în oameni şi să-i acceptăm aşa cum sunt. Dacă vrei să fii fericit, fă-i fericiţi pe alţii, iubeşte-i şi dăruieşte-le toată afecţiunea ta…

– Totuşi, ce nu putem împărţi de ne urâm atât?
– E greu să numeşti o cauză concretă. Ceea ce ştiu e că mereu găsim motive să ne condamnăm, să ne dezaprobăm. Dacă aţi observat, la noi, pe stradă, foarte puţini oameni zâmbesc. Toţi sunt încruntaţi, loviţi de griji ca de fulger. Şi nu e doar din cauză că suntem săraci din punct de vedere material. Parcă în altă parte oamenii o duc mai bine? Sărăcie există pretutindeni. Într-o catedrală din Zaragoza, oraşul copilăriei lui Goya, am întâlnit nişte oameni îmbrăcaţi modest, dar câtă lumină, câtă evlavie era în ochii lor! Unul dintre ei, văzându-mă că admir picturile lui Goya, s-a apropiat şi mi-a vorbit atât de frumos despre acele capodopere, încât părea că e tot ce are mai scump pe lume. În general, în Spania, vizitând mai multe oraşe, între care şi Valencia, nu-mi puteam imagina că o ţară poate avea atâta bogăţie spirituală. Pictura clasică spaniolă, franceză şi italiană, arta plastică modernă spaniolă reprezentată prin Dali, Picasso, Gaudi; un popor capabil să aprecieze valoarea artei. Mi-ar plăcea să mă simt şi în Moldova ca la Valencia…

– Cum vă pare publicul nostru, prin comparaţie, este capabil să aprecieze munca unui artist plastic?
– Avem un public elevat, care percepe arta plastică. Atât din rândul vizitatorilor autohtoni, cât şi din cel al corpului diplomatic. La Sala Centrală de Expoziţii „Constantin Brâncuşi” există o amplă activitate expoziţională. Chiar vara, în perioada caniculară, lumea vine la expoziţii.

– Aţi avut un vernisaj la Bucureşti, prin luna mai, am citit ecouri frumoase despre el în presa românească…
– A fost benefic şi pentru mine acel vernisaj, deoarece mi-am expus lucrările la Galeria „Orizont”, una dintre cele mai prestigioase din cadrul UAP din România. Au fost achiziţionate 25 de lucrări chiar la deschiderea expoziţiei de către colecţionari şi iubitori de artă plastică. Evenimentul a beneficiat de o foarte bună organizare din partea Ambasadei R. Moldova de la Bucureşti, a venit multă lume din domeniul artelor decorative, numeroşi iubitori de artă. Bucureştiul este o metropolă culturală activă din acest punct de vedere.

– Mi-a plăcut ce scria un critic despre dumneavoastră: „Ceea ce ar defini la modul general creaţia Ecaterinei Ajder este darul de a picta prin a ţese, de a concepe arta textilă ca o specie a picturii…”. E posibil aşa ceva?
– Aşa mă caracterizează criticul de artă Eleonora Brigalda. E posibil. În ultimii ani mă preocupă o tematică ce ţine de simbolica tradiţională. Execut multe compoziţii figurative, stilizate, desigur. Am o serie de tablouri pe temă arhaică – „Paparudă-Rudă”, „Caloianul”, „La cules de îngeri”, „Fata Morgana”, „Rapsodii autumnale”, pe motive pascale. Câteva lucrări, intitulate „Nostalgie arhaică”, sunt expuse la Vinăria Cricova, în sălile de degustaţie. Într-o sală foarte intimă unde au loc întâlniri oficiale şi neoficiale au fost expuse şase tapiserii.

– În calitate de conferenţiar universitar la Facultatea de Arte Plastice şi Design a Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă”, ce ne puteţi spune despre noua generaţie de artişti plastici care îşi face apariţia la orizont?
– Am nişte studenţi extraordinari, talentaţi. Este o colaborare armonioasă între noi – ei învaţă de la mine măiestria de a executa o lucrare de artă, iar eu mă inspir de la energia lor inepuizabilă. Îmi pare rău că statul nu se gândeşte la ei. Noi, practic, pregătim cadre pentru alte ţări.

– Ce ar trebui să facă statul, să le dea salarii mai mari?
– Nu e vorba doar de salarii. La noi se întâmplă aşa: ai învăţat puţin să te joci la computer şi deja te simţi în stare să ilustrezi cărţi. Lasă că mă apuc eu să ilustrez, la ce-mi trebuie un specialist? Dar orice lucru trebuie făcut de un expert. Tinerii care studiază grafica de şevalet patru ani la facultate, iar după aceea un an şi jumătate la masterat nu sunt solicitaţi pe piaţa autohtonă, deoarece editurile au câte o unitate de artist plastic, restul muncii o fac diletanţii. De aceea artistul plastic termină Facultatea de Arte, vede că nu are cu ce se întreţine, îşi abandonează profesia şi se duce… la Drept! Cei de la Designul interior, Designul vestimentar, chiar şi graficienii se aranjează de bine, de rău, dar alţii iau calea străinătăţii. Pleacă în America, în Europa. Nişte discipoli de-ai mei au deschis o şcoală de arte la New York. Acolo cunoştinţele lor au fost solicitate, noi însă avem mult mai multă nevoie de ei aici. Daţi-le de lucru acestor tineri şi ei vor schimba imaginea ţării!

– Apropo de plecările în masă ale moldovenilor… Dumneavoastră, care aţi cunoscut succesul unor vernisaje şi la Bucureşti, şi la Berlin, nu aţi fost tentată să vă transferaţi cu traiul într-o altă ţară?
– Deţin cetăţenia românească din 1997, am reuşit să prelungesc de trei ori paşaportul, dar niciodată nu m-am gândit să părăsesc Moldova. Nu pot. Am avut ocazia să-mi expun lucrările şi în România, şi în alte ţări, dar de fiecare dată am revenit acasă. E bine, e rău, mie aici îmi place să trăiesc. Aici mi-am făcut un nume şi o casă, aici am studiat, am rude, familie, prieteni. Nu pot să las totul şi să mă duc aiurea, doar pentru că acolo se trăieşte mai bine. Dar nouă cine o să ne facă viaţa mai uşoară? Ar trebui să ne simţim stăpâni la noi acasă şi să ne luăm soarta în propriile mâini. De ajuns cât am visat, e timpul să ne debarasăm de mioritismul plângăreţ basarabean. Şi să învăţăm lecţiile istoriei. Pentru că, în timp ce unii dintre noi construiam poduri de flori, mergeam la mitinguri, făceam cultură fără frontiere, alţii, mult mai pragmatici, privatizau bănci şi îşi împărţeau bunurile comune, îmbogăţindu-se şi din contul romantismului nostru patriotic.

– Ce vă displace cel mai mult în politica moldovenească?
– Făţărnicia, lipsa de cultură şi banul care hotărăşte totul. Bine, din când în când se mai comit şi fapte rezonabile, cum e ultima hotărâre a Parlamentului prin care sunt condamnate crimele regimului comunist. Dar asta trebuia hotărât cu 20 de ani în urmă…

– Să revenim la meseria de artist plastic. Cum vi se pare aceasta pentru o femeie?
– Cam grea. Dificilă.

– Cu aşa tablouri, de câţiva metri înălţime, nu e simplu să te descurci când trebuie să mergi la vreo expoziţie…
– Staţi fără grijă, am ales un lemn uşor, iar dacă trebuie să merg cu ele la expoziţii chem taxiul, apelez la prieteni…

– Atunci, care e partea grea a profesiei?
– Partea grea? Suntem o societate patriarhală, în care femeia mai este privită cu scepticism. Nu generalizez, dar comportarea unor bărbaţi faţă de noi lasă de dorit, suntem privite de sus în jos. Ceea ce mi se pare absolut greşit. Orgoliul bărbătesc e dominant nu doar în politică, ci şi în artă, peste tot.

– Şi cum rezolvaţi litigiile cu bărbaţii, dacă apar?
– Foarte bine! Ştiu să mă apăr, să argumentez cu zâmbetul pe buze… Sunt femeie şi fac o artă feminină, or asta nu înseamnă că sunt cu o treaptă mai prejos decât orice bărbat…  

Sursa: Timpul Suplimentul Femeia

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *