Opinii și Editoriale

Forma ruinelor

Desigur, citești tot cu plăcere, dar cumva mai rece. Din turistul fascinat de peisajul de iarnă de la munte, devii cabanierul care trăiește acolo și trebuie să te asiguri zilnic că toate sunt așa cum trebuie să fie: camera, restaurantul, parcarea, peisajul.

Însă sunt și momente fericite. Momente în care cabanierul de la munte vede marea, acolo, la fereastra lui. Pentru că există cărți care te dau peste cap, te duc în lumea lor și te fascinează. Scriitura, abordarea, subiectul: tot. O carte care te cucerește și îți redă emoția lecturilor din primii ani, când cititul era ora de grație a zilei, fără vreo treabă cu ochiul critic sau necesitatea dată de alte împrejurări.

O astfel de carte e Forma ruinelor de Juan Gabriel Vasquez. Un roman incredibil. Nu e întâmplător că Vasquez e considerat vocea de actualitate a literaturii din Columbia. Romanul acesta e unul dintre cele mai reușite pe care le-am citit în ultimii ani. Desprins total de realismul magic cu care ne-a obișnuit literatura acelei zone, Forma ruinelor intră într-un realism dur, obositor, sângeros, dar nu oricum, ci cu un brici extrem de ascuțit. Unul care poate analiza în cinci rânduri șase explicații diferite pentru un simplu comportament uman, unul care ne poate scăpa oricând din vedere.

Când am aflat că Juan Gabriel Vasquez va fi prezent la Festivalul de la Timișoara (La Vest de Est, la Est de Vest, ediția a VII-a), m-am gândit să găsesc romanul și să îl citesc. Până la urmă am preferat să mi-l cumpăr de acolo, ca să am un autograf și să nu plimb cartea dus-întors cu mine din Moldova. La un moment dat s-a vorbit de Bogotá, iar eu ascultam uimită poveștile despre acel oraș, pentru că – recunosc – nu știam mare lucru.

Însă acum știu, știu foarte multe. Pentru că Vasquez te poate face parte din povestea acelui oraș. Acum știu unde se află placa comemorativă a lui Gaitán, dar și cea a generalului Rafael Uribe Uribe. Aș putea merge în Bogotá ca în Timișoara. Într-un oraș care nu e doar arhitectură, ci unul care își are morții lui, istoria lui. Aș ști acum că acolo, lângă liniile de tramvai a curs sângele lui Gaitán. Aș căuta zidul de care s-a sprijinit Uribe Uribe.

Și poate toate acestea m-au emoționat atât de puternic, fiindcă și eu cred că nu putem să ne desprindem de istoria noastră, de strămoșii noștri, de acțiunile poporului nostru. Suntem, vrem sau nu, suma istoriei, de cele mai multe ori a celei recente. Nu întâmplător Noul Testament începe cu o înșiruire de nume, cu genealogia lui Iisus Hristos.

Dar această carte nu e doar poveste, ci e și o scriitură incredibilă. O capacitate a autorului de a-și defini (nu tezist, ci uman) stările lui, reacțiile oamenilor, consecințele faptelor. Forma ruinelor, păstrată în biblioteca părinților mei, arată ca un manual de examen, plină de pasaje de recitit, din când în când, sub mărul din grădina de la Baloșești. Faceți neapărat rost de acest roman.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *