În exclusivitate pentru Timpul / Festivalul de film de la Cannes: Zombi de factură postmodernă, lumină, glorie şi durere

E un microclimat special de creativitate, în competiţie, la Marche du Film, în secţiunile paralele; un jurnalist vede, în medie, 4, 6 şi chiar 7 filme zilnic; mai bine zis, le ingurgitează, ca pelicanii…Dar şi o colosală fraternitate de breaslă: într-o lume ce construieşte milioane de ziduri şi foarte puţine poduri, punţi, legături interumane, să te simţi părtaş al unei culturi invincibile -cea română, – flatează, face bine respectului de sine: intra in competitie, cu şanse reale la premiu, La Gomera, comedie poliţistă franco-germano-română girată de Corneliu Porumbiou, 1oră 37 minute, cu nelipsitul Vlad Ivanov, pulpoasa Catrinel Marlon şi inventiva Rodica Lazar. La acest film vom reveni, doar câteva cuvinte despre intriga ţesută meştejugit de regizor, el şi autorul scenariului: pentru a ajuta un tâlhar să iasă din închisoare şi a pune ulterior mâna pe ceva verzişori nemunciţi, nişte milioane acolo, Cristi, inspector de poliţie corupt până la măduvă, se deplasează pe o insulă depărtată şi învaţă Silbo, un ancestral limbaj fluierat. Marca Porumboiu înregistrată, o explozie de bună dispoziţie, muzică şi culoare. Şi un detaliu referitor la popularitatea festivalului: pentru prima dată în istorie, nu e neapărat să fii pe Croisette pentru a urmări evenimentul în timp real, acesta fiind transmis în 600 de săli din Franţa precum şi în sălile de proiecţie ale Institutului Francez de orişiunde, y compris Sala Elvire Popesco de la Bucureşti. Milioane de spectatori cinefili au putut vedea şi The Dead Don’t Die, Moartea nu moare de Jim Jarmusch, în perfectă simultaneitate cu norocoşii aflaţi în sălile Palatului Festivalului Internaţional de Film. Ceremonia de inaugurare animată de spiritualul Édouard Baer a devenit accesibilă tuturor, debutând cu un omagiu adus extraordinarei realizatoare de cinema Agnès Varda, atât de fragilă şi sensibilă, Marea Doamnă a cinematografiei franceze şi nu numai, o existenţă exemplară de Om dedicat vocaţiei de creator. Agnès în lumină apare pe afişul acestei ediţii strălucitoare, pur şi simplu orbitoare; imaginea e de pe platou, datează din august 1954: Agnès Varda, uşoară ca o păpădie la 26 de ani ai săi, cocoţată dezinvolt în spatele unui tehnician impasibil şi anonim, făcând corp comun cu camera ce pare s-o absoarbă, s-o sublimeze. E în perfect echilibru, turnând La Pointe courte, filmul său de debut, considerat a fi şi primul film al Noului Val.

O imagine ce dă tonul pe Croisette, simbolizând pasiune, libertate absolută, uşurinţă şi eleganţă. Eleganţa pare a fi cuvântul de ordine al acestei ediţii înflăcărate la propriu şi la figurat. Pentru că filmele abundează de replici, citate celebre, intertextualitate, voila o frază insuflată de sobrietatea defilării pe covorul roşu în seara inaugurală, ca niciodată lipsită de stridenţe şi opulenţă: Luxul e o chestiune ce ţine de bani;eleganţa însă ţine de educaţie. Când i s-a decernat Palmierul de Onoare, în 2015, Agnès Varda evoca „puterea de rezistenţă şi de îndurare, dedic această supremă recompensă tuturor cineaştilor inventivi şi curajoşi, celor ce creează opere originale, de fictiune sau documentare, celor care continuă să-şi facă lucrul nefiind în lumină.”

Draga mea Agnès Varda, privindu-ne de sus, fără pic superioritate, cu înţelegere – la ediţia precedentă i-am stat alături la serata de celebrare a femeilor cineaste(eu nu sunt o femeie cineast, ci doar cineast, a afirmat în focul bătăliei pentru paritatea sexelor), jună şi eternă, este călăuza, lumina inspiratoare a ediţiei nr 72, doldora de surpize, emoţii variate şi o legiune de staruri…

Vivat Festivalul! Şi festivalierii, şi cititorii cinefili, bien sur.

De la Cannes, cu drag de domniile voastre, Larisa Turea, mai 2019