Imi las haina de jurnalista si raman ceea ce sunt in primul rand – una dintre voi, iar tema pe care vreau s-o abordez este sugerata de batranii nostri, de mosii si de matusile care, iesind de pe usile bisericii, murmura inversunati ca Voronin si Partidul Comunistilor le dau pensia si ca ei ar trebui sa ramana la putere. Si daca nici un argument nu-i poate convinge ca Voronin si comunistii sai nu scot banii din buzunarele lor, ci aceasta mizera pensie sunt banii munciti de noi, pe care statul i-a luat din leafa noastra sub forma de impozite, in aceste randuri vin cu alte argumente si anume: ce-a insemnat comunismul, cel de ieri si cel de azi, pentru mine si pentru familia mea. Voi incepe cu anul 1940.
Un bunic a murit in gulag
In toamna lui ’40, maica mea, Anastasia Furtuna, avand patru clase de scoala romaneasca, urma sa mearga la un liceu din Iasi, in baza unei burse pentru copiii talentati ai taranilor, dar… a intervenit 28 iunie si visul i s-a spulberat pentru totdeauna.
Razboiul din ’41-’45 si foametea organizata din ’46-’47 m-au facut orfana de ambii bunici: bunicul de pe mama, Efim Furtuna, a fost soldat in armata romana, apoi luat prizonier de armata rusa si dus de la o destinatie la alta spre nord, spre Siberia. Acolo a si murit, iar bunica-mea, Vasilita Furtuna, care l-a supravietuit cu 40 de ani, n-a stiut niciodata cum si cand s-a prapadit barbatul ei. Ramanand cu cinci copii, doi dintre care, gemenii Mircea si Ilenuta, au inmultit pe vremea foametei mormintele din cimitirul satului. Ultima data, bunica-mea si-a vazut barbatul in noiembrie ’44, cand i-a scris ca va fi in trecere pe la gara din Donduseni. Ea, care avea doar caruta, a imprumutat calul de la vecinul Mitruta si a mers in noaptea ceea la Donduseni. Zicea bunica-mea ca mai mare glod pe lume nu a vazut si ca, atunci cand ajunsese in gara, trenul tocmai o pornea din loc. Si atunci a racnit din caruta cat o tinea gura: Efime, Efime, incat un tovaras de-al bunicului l-a intrebat: asta ti-i nevasta, omule, ca boceste de te cutremuri cand o auzi. Bunicul a zarit-o printre scandurile vagonului si a intrebat-o ce fac cei mititei, adica ultimii doi copii, cei care din cauza foametei nu au mai avut parte de soare, la care bunica-mea, suparata foc, i-a raspuns: „De ce ma intrebi de cei cacaciosi, intreaba-ma de isti mari, ce sa fac cu ei, cum sa ma descurc?”, La care bunicul, resemnat, a intrebat-o si de al treilea copil, Mihaluta: „El, ce face, te ajuta?”. „De ajutat ma ajuta el, raspunse bunica-mea, dar alearga intruna si la sanie?”. „Apoi, sa-i spui ca i-am poruncit sa te ajute in toate, dar tu sa-l lasi si la sanie, ca tare mi-a mai fost drag sa ma dau cu sania in viata mea”. Dupa care trenul s-a pornit inspre Rasarit si din cer au prins sa cada niste fulgi cat oul de mare, incat bunica-mea, ori de cate ori isi amintea de barbatul ei, apoi il vedea numaidecat in trenul ce disparea intr-o ninsoare cum nu mai vazuse in viata ei.
Un alt bunic a murit de foame
In foametea organizata s-a prapadit si bunicul meu de pe tata, Dumitru Bulat. Dupa ce mai-marii de la sovietul satesc i-au maturat podurile, i-au lasat o hartie si i-au spus ca de atunci incolo, oricine ar fi venit la casa lui dupa „postauca” (asa a botezat satul meu dijma sovietica), sa arate hartia in care era scris negru pe alb, ca Dumitru Bulat este scutit de impozite, deoarece are un fecior, Toader Bulat, adica tatal meu, mobilizat in armata sovietica si nimeni nu are dreptul sa-i ia niciun graunte. Dar… hartia a fost tinuta special la sovietul satesc pana ce i-au maturat podurile si nu i-a mai prins bine la nimic. In vara lui ’47, bunicul meu de pe tata, Dumitru Bulat, a murit de foame.
Deportarile
In ’49, parintii mei n-au fost deportati, dar a fost deportata familia cu opt copii a lui Pentelei Munteanu din mahalaua noastra, ruda cu noi. In noaptea deportarilor, tata, auzind galagie in ograda lui Pentelei Munteanu, a alergat si l-a prevenit pe cumnatul sau si mosul meu, Efim Munteanu, care a fugit de acasa intr-un suman luat la intamplare din tinda casei si s-a ascuns prin porumbul si colibele oamenilor pana toamna tarziu, cand au dat brumele, platindu-si fuga cu intrarea in colhoz. Cat a fost fugar, sora mamei, Zinovia, ii ducea de mancare pe ascuns, i-o punea in copac si daca o lua stia ca este viu, daca n-o lua nu mai tragea nadejde sa-l vada. Din frica pe care a tras-o atunci, alergand prin plantatia fosnitoare la fiecare adiere de vant, incat zice ca nici cu calul n-ar fi ajuns-o din urma, s-a ales cu dureri de cap de care nici azi nu a scapat. Dupa opt ani de Siberie, familia lui Pentelei Munteanu nu a avut dreptul sa traiasca la bastina, aciuandu-se intr-o localitate de ucraineni din vecinatatea satului nostru. De cate ori am vazut aceasta familie, matusa Aneta, sotia lui mos Pentelei, ingana un cantecel, din care am retinut doua randuri: „Foaie verde de pelin, /Amara-i viata de strain”. ?in minte ca multa lume zicea la adresa lor: „Doamne, ce familie si cum nimic nu s-a ales din ea. Ce fel de chiaburi or fi fost si ei, daca munceau din zori pana in noapte – cu mic, cu mare – pe pamantul lor?”. Pentelei Munteanu era stiut de toti drept un om bun si gospodar.
Viata in colhoz
Deportarile i-au facut colhoznici si pe parintii mei. Mama, viata intreaga a lucrat la tutun, iar tata la ferma de vite. Pe langa norma de tutun, mama avea si norme de sfecla de zahar. ?in minte ca intr-o primavara eram cu totii la rarit sfecla. Doi frati mai mari, rareau sfecla in genunchi, de rand cu parintii, iar eu (fiind de cinci-sase ani) eram lasata la marginea randurilor ca sa am grija de alti doi frati mai mici. Cand nu puteam sa-l ogoiesc pe fratele meu Victor, mama lasa raritul si venea sa-l hraneasca, dar el nicidecum nu se ogoia. Atunci tata, necajit de racnetul lui, o intreba pe mama de ce nu se ogoieste copilul cela, iar mama se achipuia neputincioasa la piept, se uita cu ochi speriati la el si ii spunea ca nu are cu ce sa-l hraneasca. Mancarea noastra in acele zile consta din paine presarata cu zahar. Tocmai intr-un astfel de moment a trecut cu „Volga” pe langa noi presedintele colhozului si, vazand tabloul, i-a ordonat „zavhozului” care il insotea sa vanda pentru fiecare familie din depozitele colhozului cate doua kilograme de branza de oi, ca altfel, a zis el, „o sa-i prapadim printre randurile de sfecla si nu va avea cine lucra”. Colhozul era milionar. Mai tin minte cum, prin ’64, fratele cel mai mare, Gheorghe, era trimis la Floresti, in centrul raional, dupa paine. Stiu ca tare ne mai bucuram si consideram ca era un mare norocos si un bun descurcaret cand reusea, dupa o zi de stat la coada, sa vina cu un tobultoc de paine din secara amestecata pe jumatate cu faina de popusoi.
Sub lupa comunistilor
Cu toate greutatile, parintii ne-au indemnat sa facem carte. Trei dintre noi am facut studii superioare si trei – medii de specialitate. Mama si tata au muncit cu uitare de sine, animati de o deviza a lor: sa nu ne cunoastem ca suntem din copii multi. Atat de mult au muncit pe ger, pe ploaie si vant, incat azi nici macar mezinul, Vlad, doctor fiind, nu le poate scoate raceala din oase.
Studentia as putea spune ca a fost grea, daca ele, acele greutati, nu ar fi fost estompate de elanul tineretii. Erau fericite zilele cand aveam opt copeici pentru doua pateuri cu magiun care se vindeau la toate colturile. Ca bastinasi, ca sa fim recunoscuti drept apti de invatatura, a trebuit sa fim de cateva ori mai buni ca altii. ?in minte ca asteptam sa rasara soarele ca sa pot invata, fiindca dupa ora 11.00 la caminele studentesti ni se stingea lumina. Stateam la Biblioteca Nationala pana angajatii ne dadeau afara. Toti cei care ne opream la etajul trei, sectia unde putea fi comandata si literatura romaneasca, eram in vizorul Securitatii. In caminele studentesti se obisnuia sa se faca in fiecare saptamana perchezitii. Daca putinele aparate de radio cu tranzistori erau gasite pe unda Radio Bucuresti, locatarii erau chemati la „vtoroi otdel”, adica la sectia nr.2, care se stia, era a KGB-ului.
Ne-am cununat pe ascuns
Angajati la serviciu, la fel, a trebuit sa fim de cateva ori mai buni ca altii ca sa ne mentinem locurile de munca. Am primit locuinta dupa 15 de ani de trai la gazda, in timp ce colegi de breasla de alta nationalitate le primeau in cel mult doi-trei ani, iar alteori li se dadea cheia de la apartament chiar de la aeroport.
Ne-a cununat, pe ascuns, la ora 4.00 dimineata, preotul Dumitru Nagacevschi, bunicul avocatului Vitalie Nagacevschi. Alta mare problema a fost numele si botezul copiilor nostri. A trebuit sa batem in repetate randuri pe la usile instantelor de stat, sa dovedim cu toate dictionarele de pe lume, ca exista numele Ciprian si Domnita si ca avem dreptul sa-i numim cum dorim. I-am botezat, la fel, pe ascuns, noaptea, parintele fiind nevoit sa vina deghizat in haine civile. Isi imbraca rasa doar dupa ce inchideam usile in urma lui. Ca sa ne dam copiii la gradinite moldovenesti a trebuit sa recurgem la fel de fel de pile si influente. A fost o aventura adevarata, dar, spre bucuria noastra, se gaseau oameni de bine si pe atunci.
Emotiile Podului de Flori
In perioada Miscarii de eliberare nationala, apartamentul nostru era un fel de punct de trecere pentru rude si cunoscuti. Veneau saptamanal la mitinguri, manifestari culturale, la tot ce tinea de redesteptarea noastra. ?in minte ca in ziua Declararii Independentei, intorcandu-ma dupa o noapte de serviciu la tipografie prin Parcul Catedralei „Nasterea Domnului”, am ramas surprinsa sa deslusesc in multimea de oameni care inundasera Chisinaul, doi frati ai mei, dormind cu mainile sub cap pe iarba din parc. Mersesera toata noaptea, tocmai de la Floresti, si iata, dupa drum lung, se odihneau in asteptarea marelui eveniment. Atunci mi-am si zis: iata ca, tot pe ei, cei de la talpa tarii, se tin marile momente istorice din viata noastra.
La fel a fost si la podurile de flori peste Prut. Astfel ca pentru mine nu mai conteaza azi daca sunt sau nu pretuite aceste evenimente. Stiu ca ele au lasat urme de nesters in sufletele copiilor mei si cred ca este de ajuns. Or, din momentul in care mi-am intrebat fiica, Domnita, de cinci ani pe atunci, cum i s-au intiparit in memorie podurile de flori, ea mi-a zis pe masura varstei ce-o avea: ca a fost ceva foarte frumos si de mare bine pentru noi, ca de atunci nu a mai vazut o apa atat de mare, curgand la vale in valuri de flori si ca lumea si de pe un mal, si de pe altul al Prutului, desi zambea si radea de bucurie, se ineca totodata de plans. Asa ceva, zicea nedumerita fiica mea, nu a mai vazut si chiar daca nu stia, nu intelegea pentru ce si de ce se adunara cu totii pe maluri de Prut, ea radea si plangea din solidaritate cu cei din jur.
Atacat cu o ranga in cap
Cel rau insa n-a incetat sa ne puna la incercare. In razboiul din ’92 am stat cu sufletul la gura la orisice stire de pe campul de lupta si am plans pentru cei care au cazut, regretand greselile conducerii pe care o impodobisem cu prosoape si flori. In ’94, cu trei zile inainte a a-si lua revansa comunistii agrarieni, sotul meu, Valeriu Saharneanu, a fost lovit cu ranga in cap la scara casei, pentru ca-si facea datoria de jurnalist la „Mesagerul” Televiziunii Nationale de atunci. Lovitura l-a tinut trei luni de zile tintuit la pat, iar noi, membrii familiei, nu mai incetam sa ne rugam pentru sanatatea lui, pentru faptul ca bunul Dumnezeu n-a lasat ca lovitura sa fie fatala. De atunci, personal, nu m-am lecuit inca de frica. La orisice intarziere a sotului meu, imi apare in fata chipul lui cu acele suvite de sange pe frunte si ochii invinetiti de comotia cerebrala care il coplesea… Boicotati si marginalizati de „noii” comunisti, care actionau camuflati sub flamurile democratiei, am pierdut rand pe rand locurile de munca: sotul meu pe cel de la Televiziune, iar eu – pe cel de la revista „Femeia Moldovei”, ramanand fara surse de existenta. Lucrurile s-au complicat si mai mult odata cu venirea comunistilor de azi la putere. Atunci pentru noi totul s-a incheiat: si profesie, si cariera de munca, si viata normala. Am incercat sa supravietuim, dar dupa ani de munca si de efort aproape neomenesc, comunistii ne-au distrus afacerile pentru care nu investisera un ban: Studioul de televiziune „Euronova-Basarabia 1”, cel pentru care am anuntat recent o colecta de bani, a fost pus pe butuci, incercandu-se acelasi lucru si cu Postul de radio „Vocea Basarabiei”.
Revenirea comunistilor la putere in 2001s-a soldat nu doar cu pierderi in plan personal, a afectat si familia din care ma trag. Din cei sase copii, cati am fost la parinti, trei frati ai mei s-au dus la munci peste hotare: unul in Portugalia, unul la Sankt Petersburg si unul in Siberia. Cel care acum e in Siberia, fratele Gheorghe, dupa ce a ramas aici fara un loc de munca, in anul 2003 a disparut fara urma si mama, crestina fiind, i-a facut prohodul cu fotografia pe pat, astfel ca am ajuns sa facem si inmormantari fara de morti…
Oare ce mai poate urma
Astazi ma intreb cu groaza: oare ce ar mai putea urma, daca la 29 iulie mosii si matusile noastre ii vor aduce din nou la putere pe comunisti? De care alte jertfe, de care alt calvar, decat al propriilor copii, care si-au luat lumea in cap, ingrijind de batrani straini, muncind la negru in calitate de sclavi, vanzandu-si trupurile pentru supravietuirea lor si a noastra, cu riscul de a-si pierde propriii copii, mai este nevoie ca sa-i convingem ca nu Voronin ni-i calea cea dreapta, ci firea in care ne-a lasat Dumnezeu, implantata in noi odata cu laptele mamei. Iar de fire, precum se stie, daca te lasi, ori esti blestemat, ori esti pierdut pentru vecie.
Si totusi, ca Toma necredinciosul, sper sa nu ne condamnati, sper sa alungati visul urat din care am uitat a ne trezi. Sper sa ne scapati de el pentru totdeauna la 29 iulie. Sper si cred. Alta scapare nu exista.
Maria Bulat-Saharneanu
(Dupa „Vocea Basarabiei”)
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
