Anul 1940 – an de eliberare pentru unii şi de ocupaţie pentru alţii – a dat startul nenorocirilor ce se vor abate în lanţ peste membrii familiei Russo. Atunci, boierul Leonid Russo, cu moşie în Micăuţi, reuşeşte, împreună cu patru din cei cinci copii ai surorii sale Alexandra, să se refugieze în România, salvând parte din ferma sa de cai. Leonid Russo avea una dintre cele mai mari ferme de cai trăpaşi din regat, cunoscută în întreaga Europă. Sora sa, Alexandra Russo-Juriari, care avea din prima căsătorie cu renumitul profesor Marin Chiriţescu-Arva, rectorul Universităţii-Academie de Agronomie din Bucureşti, patru copii, iar din căsătoria cu ofiţerul în rezervă Eugen Juriari din Rezeni – o fiică, este nevoită să rămână la Chişinău, ca să-şi îngrijească fiica mai mare, operată de apendicită. La 12 iulie, este arestată de NKVD pentru apartenenţă la Garda de Fier (înainte de aceasta, ea mai fusese arestată în câteva rânduri sub regimul lui Carol II), fiind deportată în Karaganda. La insistenţele copiilor pe lângă „Crucea Roşie” Internaţională pentru a afla veşti despre ea, li s-a comunicat că ea a murit la 11 mai 1943, într-o închisoare din Turkistan. În iunie 1941, cu o seară înainte de intrarea trupelor române în Basarabia, la Rezeni, Eugen Juriari şi alţi şapte gospodari fruntaşi din sat sunt chemaţi la sovietul sătesc, de unde sunt duşi într-o direcţie necunoscută. O săptămână mai târziu, boii unui consătean descoperă cu copita zece cadavre acoperite sumar cu gunoi de grajd într-o groapă de pe marginea şleahului Chişinău-Rezeni. Erau cei opt gospodari alături de doi necunoscuţi, a căror identitate n-a fost descoperită nici azi şi care se făcuseră vinovaţi de faptul că, mergând pe drum, au fost martori ai odiosului masacru. La 12 iulie 1941, cele zece trupuri neînsufleţite au fost înmormântate cu onoruri în curtea bisericii din Rezeni. În ′44, după intrarea armatei sovietice – deci după „cea de-a doua eliberare” -, comsomolişti din sat, înarmaţi cu răngi şi topoare, se „răfuiesc” cu crucile celor zece martiri, încât acum doi ani se mai păstrau doar trei cruci, alături de o troiţă din lemn cu o placă care amintea de această crimă.
Printr-o tragică coincidenţă, în aceeaşi perioadă a lui 1944, fiul Alexandrei Russo, Leonid, de 21 de ani, student la Agronomie în Iaşi, vine în Basarabia pentru a clarifica situaţia moşiei de la Lupa Rece, dar este arestat pe loc şi dispare fără urmă. De amintit că Alexandra Russo a moştenit-o pe Sofia Cristi de la Lupa Rece, sora bunicii sale, care era văduva ilustrului savant rus Alexei Korotnev, primul explorator cu batiscaful al adâncurilor lacului Baikal şi fondator al Staţiei de oceanografie din Nisa, prieten cu clasicul literaturii ruse A. P. Cehov.
Valul de arestări din 1953 în România Socialistă n-a trecut pe lângă restul familiei Russo, refugiată acolo, şi a cuprins în total optsprezece persoane, cu condamnări între cinci şi 25 de ani, iar mai apoi cu domiciliu forţat în Bărăgan. Reproducem mai jos un fragment din albumul Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti, ediţie îngrijită de Matei Marin (ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2008, pag. 224): „…Apariţia fetelor doamnei Russo în rândul tineretului creştin şi naţionalist din Bucureşti a fost o uimire pentru toată lumea. Aceste fete, cu câte două cozi groase, lungi, pe spate, cu fruntea înaltă şi privirea dreaptă – deşi deosebite una de alta ca personalitate aveau în comun ţinuta demnă, elegantă, vorba puţină şi o mare modestie. Aduceau cu ele toată poezia, dar şi drama Basarabiei îndoliate. În scurtă vreme, au cucerit inimile tuturor…
Alexandra – Lealea, cea mai mare dintre surori, studentă la Agronomie, a fost arestată şi condamnată, iar după închisoare i s-a fixat domiciliu obligatoriu în Bărăgan.
Sofia – Stanca, studentă la Academia Comercială, a trecut şi ea prin mai multe închisori de femei şi apoi prin Bărăgan, cu o mare putere de dăruire şi jertfă.
Marina – Ghega, studentă la Medicină, şi-a urmat surorile în anii grei de temniţă, lăsând celor care au cunoscut-o amintirea unui suflet mare şi cald. O fostă deţinută îşi aminteşte: camera 22 de la Arad mi-a produs o impresie zguduitoare. Prima pe care am putut s-o diferenţiez a fost o figură cu ochi mari, luminoşi, cu nişte codiţe negre şi care, cu o voce nefiresc de subţire, ca de copil, ne-a urat „Bine aţi venit!”. „Asta-i Ghega, mi-a şoptit Nina. Un nume de care-mi pomenise şi Medeea, cu mulţi ani în urmă, amintind lumina pe care-o avea pe frunte şi de extraordinarul ei spirit de sacrificiu. Îmi povestise cum odată, studentă fiind, şi-a dat paltonul unui sărac, ea întorcându-se în rochie, pe un ger cumplit. Mai târziu, aveam să-mi dau seama că şi în închisoare proceda la fel”. (Galina Răduleanu, Repetiţie la moarte).
Ecaterina – Cotea, care avea doar 10 ani când s-au refugiat în Bucureşti, era mereu în preajma surorilor mai mari, care-i purtau de grijă. Mai târziu, a absolvit Facultatea de Chimie din Bucureşti şi a luat şi ea calea temniţei. În închisoare s-a îmbolnăvit foarte grav, fiind eliberată printr-o graţiere excepţională. Dragostea şi îngrijirea surorii ei mai mari, Stanca, i-au adus în chip minunat vindecarea”.
În Bărăgan surorile Russo o reîntâlnesc pe Nadia Russo, titulara brevetului feminin cu nr. 9 din aviaţia română, fiică a generalului ţarist Evgheni Brjozovski şi fostă soţie a boierului Alexandru Russo, văr cu mama lor, Alexandra Russo-Juriari. Despre Nadia, cea care făcuse istorie în cadrul Escadrilei Albe, scoţând răniţii de pe frontul de la Stalingrad, Paul Goma îşi aminteşte: „Nu mai era tânără, făcuse şi ea multă închisoare, era îmbrăcată „sărăcuţ”, cum constatase tata, care completase numaidecât: „Dar regină”…
Nu era regină şi nu ştiam că, pe departe, prin mamă se trăgea din Boris Godunov – nu ştiam nici că este rusoaică, iar numele i-l rosteam româneşte: Rusu . Şi nu m-a corectat. Ştiam însă de la Toni Duşescu, aviator, de la Bebe Nicolau, ofiţer de marină, de la Alexandru Şuţu, prinţ, că frumoasa doamnă, pe care şi eu o iubeam în taină-publică, era o eroină, fusese o aviatoare intrată în legendă, dimpreună cu Escadrila Albă”. (Daniel Focşa, Escadrila Albă. O istorie subiectivă, ed. Vremea, Bucureşti, 2008, pag.78).
Ultimii ani de viaţă, bolnavă, Nadia îi petrece mai mult în casa fiicelor Alexandrei Russo, fiind îngrijită în mod special de Marina – Ghega, până în ziua morţii: 19 ianuarie 1988.
Astăzi, la Bucureşti, au rămas în viaţă doar două dintre surori, Sofia – Stanca şi Ecaterina – Cotea, din neamul Russo, atât de numeros odată. Împovărate de bătrâneţi şi amintiri, cu sănătatea şubrezită de intemperiile vieţii, pline de o bunătate cu totul angelică – aşa le-am cunoscut pe doamnele Stanca şi Cotea în anul 2008. Ţineau cu tot dinadinsul să fie ridicat un monument întru cinstirea victimelor de la Răzeni. Astfel, sculptorii Ion Zderciuc şi Valentin Vârtosu au lucrat în piatră o cruce memorială, care a fost montată aproape clandestin, iar în martie 2009, în plin dezmăţ comunist, a fost dezvelită şi sfinţită, în curtea bisericii din Răzeni, în prezenţa unei mulţimi de săteni, cu participarea lui Alexandru Tănase, vicepreşedinte PLDM, manifestaţia transformându-se într-un miting împotriva regimului care avea să cadă peste câteva luni. Dar rămâneau în continuare şapte morminte fără cruce. Şi atunci, doamna Cotea a insistat să fie sculptate zece cruci identice în piatră, „căci au avut aceeaşi moarte”, îngrijindu-se ca rudele şi sătenii să cadă de acord. Sculptorul Valentin Vârtosu a cioplit în piatră de Cosăuţi crucile, realizând unul dintre cele mai sobre şi elegante complexe de sculptură funerară din republică. La 12 iulie, cu participarea preşedintelui interimar al R. Moldova, Mihai Ghimpu, a ministrului Justiţiei, Alexandru Tănase, a autorităţilor raionale şi locale, a sătenilor şi, nu în ultimul rând, a lui Ion Chiosa, nepotul uneia dintre victime, am asistat la dezvelirea şi sfinţirea acestui memorial al durerii. Ecaterina – Cotea Juriari, căreia îi datorăm în exclusivitate suportul financiar şi spiritual al memorialului, nu a fost prezentă la eveniment, cum nu va fi prezentă nici la sfinţirea bisericii din Lupa Rece, atunci când va fi gata (dânsa susţine financiar ridicarea acestei biserici, pentru a realiza o dorinţă mai veche a surorii bunicii sale, Sofia Korotneva). Modestă şi tăcută, alături de sora sa bolnavă Stanca, ea îşi deapănă amintirile şi îşi îngrijeşte morţii, împlinind nişte dorinţe-porunci: de la rude, de la Neam, de la Ţară.
Mihai Ciocanu
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
