Ştim foarte bine, pentru noi şi între noi, întâi că Basarabia ce ni se ia e o parte străveche a Țării Moldovei şi că a fost a noastră de la 1300 şi ceva până la 1812, ştim asemenea că evreii nici au fost, nici sunt persecutaţi în ţările noastre şi că îngrădirile ce li s-au impus au fost dictate de un natural instinct de conservaţiune.
Asupra chestiunii a treia ştim că, întrucât poate fi vorba de drept istoric, continuarea Deltei de pe malul drept al Dunării, adică Dobrogea, e o dependenţă naturală a Ţării Româneşti, care a şi fost a Ţării Româneşti curând după întemeierea acestui
principat.
Dar nu ajunge că le ştim noi acestea.
Basarabia se retrocedează de Congres cu supoziţia tacită că ar fi o parte a Rusiei ce i se luase pe nedrept; Dobrogea ni se dă în schimb; în fine restricţiile îndreptate contra unei prea copioase imigrări a unor elemente cu totul străine Congresul le interpretează ca o restricţie a libertăţii conştiinţei şi, sub condiţia de a fi sau de a nu fi, ni se dictează de mai înainte hotărârile ce trebuie să le luăm.
E cumplit de nedrept acest lucru, dar cu toate acestea nu e mai puţin adevărat că el ni se impune şi că o rezistenţă de-a dreptul nu-i cu putinţă. Pe de altă parte însă e tot aşa de sigur că cu sistemul şovăirii, nedumeririlor, anxietăţilor şi paliativelor nu vom ieşi la nici un capăt și că ne vom crea numai izvoare de continue neplăceri, încât claritatea hotărârilor noastre trebuie de astădată să înlăture pe de-a pururea chiar pretextul pentru un viitor amestec al cuiva în afacerile statului român.
În privirea modificării art. 7 din Constituţie, toată ziaristica recunoaşte necesitatea convocării unei Constituante. Nu tot astfel e însă cu art. 2 din Constituţie, care face obiectul unei discuţii vii în ziaristică. Noi facem deocamdată abstracţiune de la principiul convocării sau neconvocării unei Constituante şi ne restrângem pentru astă una dată la răsfrângerea polemică a argumentelor aduse contra convocării.
Constituţia zice:
Art. 2. Teritoriul României este nealienabil.
Limitele statului nu pot fi schimbate sau rectificate decât în virtutea unei legi.
„Românul” crede a putea comenta lucrul astfel:
Teritoriul României este într-adevăr sfânt şi inalienabil, până la o palmă de pământ, dar prin o lege votată de Camere limitele statului pot fi schimbate sau rectificate, ergo cesiunea a trei judeţe ale ţării fiind o schimbare de limite, Camera ordinară poate s-o voteze.
Ciudată idee de schimbare şi rectificare are ziarul guvernamental!
Sofismul e atât de vederat şi de pipăit încât un copil o poate duce ad absurdum. Căci într-adevăr, dacă cesiunea a trei judeţe
întregi nu-i decât o schimbare de limite, atunci şi cesiunea a 10,15,20 de judeţe nu-i decât o schimbare de limite, ergo
rectificându-se şi schimbându-se mereu limitele prin Camere ordinare, am putea ajunge să vedem rectificat teritoriul României la circumscripţiunea Fefeleiului.
Sofismul „Românului”, departe de a fi de o fineţe deosebită, e din contra atât de ordinară încât, stabilindu-se odată clar şi bine
status controversiae, argumentaţiunea „Românului" devine absurdă.
Stabilindu-se în mod absolut inalienabilitatea teritoriului României, e de sine înţeles că nu poate urma în alineatul al doilea o dispoziţie care să facă iluzoriu principiul general, căci între două dispoziţii contradictorii dintre care una susţine inalienabilitatea cealaltă alienabilitate, e sau una sau alta adevărată, nici când însă amândouă deodată. Ar trebui să se admită că legiuitorul n-a ştiut ce vorbeşte, că-n şirul întâi stabileşte un lucru pe care îl anulează prin şirul al doilea. Dar e cunoscut atât de oameni în genere, cât şi de psihiatri îndeosebi, că o asemenea anomalie, adică o contrazicere, nu se poate petrece într-un cap sănătos omenesc şi că toate contrazicerile sunt numai aparente. C-un cuvânt un om nu poate susţine în aceeaşi vreme despre unul şi acelaşi lucru că şi există, şi nu există. Sferele inalienabilităţii şi schimbării (rectificării) teritoriului nu pot fi deci contradictorii, ci una, inalienabilitatea, e sfera mare, care cuprinde în sine sfera a doua, a schimbării sau rectificării.
„Românul” ia schimbare şi rectificare în sensul cel mai larg al cuvântului, care sens larg esclude inalienabilitatea sau o preface într-o simplă frază banală; pe când legiuitorul o ia în sens restrâns. Omul e schimbător, vasăzică o mulţime de lucruri accidentale se modifică, rămânând totuşi el ceea ce-a fost în privirea celor esenţiale ale existenţei sale. El rămâne identic acelaşi cu toate schimbările. Şi moartea e o schimbare, şi decompoziţiunea organismului în elementele chimice e o schimbare, dar nu o schimbare în înţelesul tezei de mai sus.
C-un cuvânt inalienabilitatea teritoriului statului ca principiu general nu admite şi nu poate admite decât schimbări sau rectificări neesenţiale, nu însă esenţiale, precum e pierderea a trei judeţe, a unei porţiuni din malul Mării Negre, a unei guri a Dunării.
Care pot fi însă aceste schimbări neesenţiale?
Teritoriul statului este inalienabil. Dar acest teritoriu, măsurat şi hotărnicit de oameni ce pot greşi nu e în toate punctele pe
deplin cert. Se pot descoperi documente care să arate că în cutare loc limita se întindea mai departe şi a fost uzurpată, că dincoace era mai aproape şi am uzurpat noi teritoriu străin. Aceste uzurpări pot fi mari sau mici; mari fiind aduc după sine schimbări de limite, mici fiind condiţionează rectificări neînsemnate.
Asemenea schimbări sau rectificări au de presupunere fundamentală că statele învecinate au rămas idealiter proprietari ai locurilor inalienabile pe care le-a uzurpat unul de la altul. Deci nu e vorba de schimb (échange) al teritoriilor uzurpate, ci unul, recunoscând prin bună învoială şi cu bună-credinţă drepturile celuilalt, îşi rectifică graniţele, restrângându-le ici, lărgindu-le dincolo. Asemenea schimbări sau rectificări nu se fac însă niciodată pe locuri unde graniţa e bine determinată prin râuri, prin valuri de pământ etc., ci numai pe acolo unde semnele ce deosebesc un teritoriu de celălalt au fost deteriorate. Astfel graniţa între Austria şi Moldova era însemnată la munte prin şir de stejari, în al căror lemn era săpat bourul Dragoşizilor. Dar parte a crescut coajă peste săpătură, parte rău-voitorii au tăiat acei copaci, încât limitele, devenind nesigure, au trebuit rectificate. Posesiunea de fapt a cedat atuncea proprietăţii inalienabile de drept. Proprietatea statului asupra teritoriului său e inalienabilă, posesiunea de fapt poate fi uzurpată, deci schimbată şi rectificată. Schimbare şi rectificare presupun totdeauna o uzurpaţiune.
Vedem deci că un teritoriu inalienabil nu se poate aliena. Ceea ce se poate aliena sunt posesiuni uzurpate.
Uzurpat-am noi Basarabia?
Sunt graniţele atât de nesigure între noi şi Rusia încât să aibă nevoie de aşa o răşluitoare schimbare sau rectificare?
Tocmai contrariul e adevărat. N-am uzurpat Basarabia şi graniţele ei sunt foarte sigure.
De aci însă rezultă că teritoriul statului, declarat inalienabil de către o Constituantă, trei mari părţi ale lui nu se pot declara alienabile decât iar printr-o Constituantă.
De va voi Constituanta s-o facă aceasta sau nu e altă chestiune, care desigur e foarte grea şi merită un studiu separat.
Pe lângă aceste întrebări mai vine o alta. În vremea alegerii actualelor Adunări erau cu totul alte chestiuni la ordinea zilei.
Darea în judecată a cabinetului Catargiu, economia în finanţe etc.
Poporul român, consultat, a crezut de cuviinţă a-şi rosti atitudinea faţă cu cabinetul trecut prin alegerea oamenilor ce ne reprezintă astăzi. Oare tot aceleaşi chestiuni sunt de hotărât astăzi? Procesul contra foştilor miniştri a rămas fără acuzatori,
economiile în finanţe au degenerat în cheltuieli de război etc. Fost-au oare alegătorii consultaţi în privirea unor chestiuni care nu li s-au făcut încă şi pe care ei nici nu le presupuneau la începerea evenimentelor? Apoi pot Camerele să se mai pronunţe în chestiuni pe care le-au hotărât odată?
Mihai Eeminescu 20 august 1878
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
