Iată articolul.
Care-i motivul părerii negative a românilor în privirea cesiunii părţii de sud a Basarabiei; interesul real al ţării şi al
mândriei naţionale? Înainte de toate trebuie să relevăm că Rusiei nici prin gând nu i-a trecut de a spolia România, că nu poate fi
nici vorba măcar de pierderi materiale ale Principatului. Dacă România apreciază fruntarii naturale şi rătunzite, dacă înţelege
că ignorarea acestor condiţii în dezavantajul unui vecin puternic nu duce niciodată la un bun rezultat final, atunci nu trebuie să
fie zgârcită cu câteva mile pătrate de pământ plin de lacuri şi mlaştine. Şi nouă ne trebuie o frontieră naturală ca şi României şi
aceasta nu se poate stabili altfel decât primind noi Basarabia de Sud, iar nu cedând pe cea de nord, precum cerea mai deunăzi o
foaie românească. Dacă pentru România e o chestiune de onoare naţională şi militară de-a păstra partea respectivă de ţară, e şi
pentru noi o chestiune analogă de a restabili graniţele noastre precum erau ele înainte de 1856.
Să admitem că de amândouă părţile e amor-propriu la mijloc: dar un amor-propriu este acela al unui popor de 80000000,
şi celălalt al unui popor de patru-cinci milioane.
Presa românească se laudă fără folos cu conlucrarea României la război, cu jertfele sale, cu ajutorul ce ni l-a adus. În
faptă, România ne-a adus folos real, dar şi-a folosit sieşi cu mult mai mult încă. Au cheltuit zece milioane de franci cu războiul,
dar armata noastră a plătit cu zece, ba cu douăzeci de milioane mai mult în România pentru toate necesităţile vieţii. Nu voim să
relevăm întrebarea care din cele două state e datornic celuilalt; dar i-am sfătui pe confraţii noştri din Bucureşti să n-o releveze
nici ei. Dacă România se arată implacabilă faţă cu noi, ea contează desigur pe sprijinul puterilor; e apoi posibil ca să-şi
găsească un asemenea sprijin chiar la amicii noştri cei mai buni, care sunt totdeauna gata de a nedreptăţi pe Rusia; asemenea se
poate ca Rusia să nu insiste asupra acestor pretenţii, întâmpinând rezistenţă din partea fostului ei aliat. Frontiera noastră
naturală trebuie s-o avem, acum ori mai târziu; de câţiva ani mai mult ori mai puţin nu ne pasă.
Ce se va întâmpla însă atunci când, în momentul unor stipulaţiuni internaţionale, Rusia insultată nu va face nici un fel de
pretenţii în favoarea României? Anglia şi Austria se vor face din proprie mărinimie procuratorii României? Anglia, care pledează
atât de mult pentru rămăşiţele puterii sultanului, Austria, care e contra unor state nouă şi puternice la marginile sale? Suntem departe de a ameninţa pe români, şi ameninţările nici n-ar folosi nimic faţă cu un popor viteaz care a dovedit lumii întregi îndreptăţirea neatârnării sale. Am voi să punem numai întrebarea pe baza ei justă şi s-o liberăm de complicaţiunile care se creează prin presa română, ce se lasă a fi târâtă prea departe.
Noi, pentru a contribui asemenea la restabilirea întrebării pe bazele ei adevărate, vom răspunde următoarele:
1. Chestiunea Basarabiei, care poate fi pentru Rusia o chestiune de onoare militară, deşi după a noastră părere rău înţeleasă,
este pentru noi nu numai o chestiune de onoare, ci una de existenţă. România, pierzând pământul ce dominează gurile Dunării,
devine un stat indiferent, de-a cărui existenţă sau neexistenţă nu s-ar mai interesa absolut nimenea.
Acest interes ar fi indiferent dacă am fi destul de puternici sau dacă cel puţin am avea noi margini naturale spre vecini care să ne înlesnească apărarea. Dar, cu ţara deschisă spre nord şi faţă cu un vecin cu precovârşire puternic, tăria noastră nu poate consista decât în interesul economic pe care Occidentu1 are pentru drumul pe apă al Dunării şi Mării Negre. Deci pentru acest petec de pământ în stânga Dunării, care-a fost al nostru de la 1300 începând şi pe care Rusia nu 1-a posedat decât 44 ani, nu există nici un echivalent.
2. Presupunând că din parte-ne n-ar fi decât amor-propriu (ceea ce, în treacăt vorbind, nu e), nu înţelegem de unde ziarul rusesc ia ciudata teorie că un popor de 4-5 milioane trebuie să aibă mai puţin amor-propriu decât unul de 80 de milioane?
Statele, ca personalităţi politice, sunt egale de jure şi deosebirea de facto stă numai în puterea pe care o dezvoltă într-o stare nejuridică
şi anormală de lucruri, adică în război, şi în înrâurirea pe care o exercită prin frica ce inspiră cu ameninţarea puterii fizice.
Dar dacă e vorba ca puterea fizică a statelor să domnească, atunci nu mai e vorba nici de amor-propriu, nici de neamor-propriu, ci pur şi simplu de care pe care va bate. Dacă Rusia vrea să ia cu de-a sila ceea ce i se refuză de bunăvoie, vom rezista, ne va bate şi va lua ceea ce e al nostru, dar cel puţin nu ni se va putea imputa că am fost atât de decăzuţi încât, de bunăvoie şi cunoscând limpede una din principalele noastre condiţii de viaţă, am dat-o de înjosiţi ce suntem în mâinile Rusiei pentru … bani sau altele.
3. Plângerea că armata rusească ar fi plătit 10-20 de milioane mai mult decât se cădea pentru trebuinţele ei şi cum că ţara s-ar fi folosit din aceasta e o plângere foarte nelalocul ei de vreme ce nimenea nu poartă vina ei morală. E o lege economică în China, Rusia, Anglia, ca și-n România, că, înmulţindu-se cererea unor obiecte, se urcă preţul lor. De se foloseşte sau nu o ţară dintr-aceasta este indiferent pe de o parte faţă cu chestiunea internaţională de care e vorba, şi neevitabil pe de alta.
Turcii asemenea iau mai scump de la ruşi pentru obiectele ce le vând. Oare turcii au cauză de a fi mulţămitori Rusiei pentru
aceasta? Nu ne credem în drept a da lecţii de economie politică ziarelor ruseşti, dar într-adevăr ne minunăm cum ni se poate face
nouă o vină din trebuinţele armatei ruseşti, pe care, dacă şi le procura din Rusia, le plătea şi mai scump. Acest pretins câştig al negustorilor din România nu constituie o pierdere pentru Rusia dacă ea, procurându-şi obiecte de trai din alte locuri şi nu din România, le-ar fi plătit şi mai scump. Apoi să nu uităm că parte din aceste pierderi ale soldaţilor, individual vorbind, erau de atribuit neştiinţei lor de-a se orienta, iar pe de alta că şi traiul românilor s-a scumpit, fără ca producţiunea să se augmenteze în mod considerabil. Din contra încă. Afară de aceea cheltuielile statului român ca atare, după cât ştim noi, nu sunt de 10, ci de 260 de milioane, ceea ce e o mare deosebire.
4. Cât despre graniţele naturale ale Rusiei, să ne dea voie confraţii noştri să le-o spunem că cu teoria graniţelor naturale departe mergem. Graniţe naturale îi trebuiesc unui stat slab ca România, ce are nevoie de ajutorul configuraţiunii teritoriale spre a se apăra. Dar ce graniţe naturale îi trebuiesc puternicei Rusii contra periculoasei și ameninţătoarei Românii? Iar graniţele naturale ale sistemului de stepe de peste Nistru sunt Carpaţii şi Dunărea, adică România întreagă. Dacă Rusia voieşte într-adevăr să realizeze teoria graniţelor naturale, atunci ar trebui să anexeze toată România, dacă cerinţa de graniţe naturale ar fi… un drept. Noi ştim că sub pretextul de-a avea graniţe naturale s-ar putea cuceri universul întreg.
Din parte-ne ni se pare însă că nici onoarea de stat și cea militară a Rusiei nu poate pretinde de a se lua de la un popor un
pământ care de cinci sute de ani este al lui şi pe care de bunăvoie nu voieşte să-1 dea, nici Rusia n-are nevoie faţă cu …ameninţătoarea noastră putere de aşa-numitele graniţe naturale, c-un cuvânt că nu e nici un motiv plauzibil pentru a face o asemenea cerere, pe când noi avem grave, foarte grave motive de a o refuza.
Mihai Eminescu, TIMPUL, 14 februarie 1878
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
