Timpul.md

Editorial 28 Aprilie 2015 | 12:45

Nerușinarea de Eminescu

Am citit undeva că Eminescu este sărbătorit cel mai apăsat și mai zgomotos de indivizii pe care poetul, la vremea lui, i-a detestat: panglicarii în ale țării, răii și famenii, cei cu evlavie de vulpe, mititeii care se ridică deasupra tuturora, lustruindu-se pe el.  

Neavând liniște în timpul vieții, Eminescu nu are liniște nici după ce a trecut la Domnul: funcționărași mărunți, specializați în jubilee cu petreceri bahice și discursuri slinoase, cu un avânt idolatru își drapează nula la umbra tristă a poetului care nu se mai poate revolta împotriva lor. Eminescu a fost astfel transformat într-o icoană afumată la care se închină, machiavelic, cei care nu-i cunosc opera și nici nu sunt în stare să i-o cunoască din pricina îngustimii minții și a sufletului lor împietrit.

Unul din marile regrete ale vieții mele e că nu-l cunosc temeinic pe Eminescu. Am trecut 50 de ani prin această lume, am reușit să învăț în acest răstimp atâtea prostii și lucruri inutile, am găsit timp pentru a citi tone de maculatură, dar, uite, n-am reușit să-l citesc pe Eminescu până la capăt. E adevărat, revin la Eminescu foarte des. Practic nu trece nici o săptămână în care, cu o ocazie sau alta, să nu răsfoiesc un volum de Eminescu sau despre Eminescu. Parcă-i cunosc opera și biografia, dar când stau și mă gândesc mai bine, recunosc, rușinat, că poetul este pentru mine un mare anonim. Dacă m-ar întreba cineva ce sentimente am eu față de Eminescu, aș răspunde fără ezitare: un dureros sentiment de rușine. Nu admirație religioasă, ci rușine. Un fel de rușine amestecată cu un tot atât de dureros complex al inferiorității intelectuale. Citesc opera lui politică și constat că astăzi, aici, în R. Moldova, zona unde Eminescu este zeificat fără scrupule, poetul nu are concurenți în ale gândirii. Nu avem filozofi care l-ar întrece pe filozoful Eminescu, nu avem ziariști care l-ar întrece pe ziaristul Eminescu, în schimb, avem batalioane de nulități agresive care-și afișează amorul zgomotos față de „poetul nepereche”. Acest calificativ – „poetul nepereche” – preluat, dacă nu greșesc, de la Călinescu, este folosit obsesiv anume de acei care n-au călcat nici o dată pragul gândirii lui Eminescu. Această liotă de pigmei diletanți, funcționărași cu probleme de spirit, servesc publicului un Eminescu contrafăcut, îl vând „fără accize” intelectuale prin adunări festive și la jubilee leșinate, îl vând fără impozit de rușine și bun-simț. Drama unui mare creator este consumată prin sintagme răsuflate și debile gen „tristul poet”, fără să se conștientizeze faptul că Eminescu a creat de fapt cea mai luminoasă operă din câte au fost create vreodată pe „pământul vechii Dacii, când mai mare, când mai mic”.

Nu numai actorași de mâna a doua, nu numai profesoare bătrâne și sentimentale, nu numai liceene crude și lacrimogene, dar și oameni serioși, cu mari grade științifice, nu rezistă în fața lui Eminescu și pică în faze de delir tragicomic, manifestă o admirație epileptică față de el, se zbat în accese de nevroză patriotică și pășunistă. Și toate acestea se întâmplă nu în interiorul gândirii lui Eminescu, ci la porțile gândirii lui: puțini sunt cei care au reușit să treacă aceste porți și dacă le-au trecut, ei nu mai pot vorbi spumos despre Eminescu, ei refuză, în egală măsură, urletele patriotice, lirismul blond și meditația cheală.

Mă tem că anul acesta, Anul Eminescu, va deveni un an în care poetul va fi batjocorit la „scară națională”. Fonfii și flecarii de diferite mărimi și culori politice vor cădea în lungi depresii de „iubire de Eminescu”, vor organiza simpozioane savante – fericite prilejuri pentru bolboroseli convalescente, încheiate cu zgomotoase spectacole bahice. Mă tem că și acest an Eminescu va deveni nu subiect și obiect, ci doar prilej; el va fi lăsat într-o parte să ne disprețuiască și în continuare „nemuritor și rece”, iar noi vom dănțui cu pași debili și vom miorlăi cu glasuri umede la poarta gândirii lui. Mă tem că în anul acesta vom demonstra o cumplită nerușine față de Eminescu și, în loc să mai facem un pas spre a-l cunoaște, vom da spectacole urâte de idolatrie machiavelică.

Adevărul e că astăzi lumea noastră e tot mai străină de Eminescu: „grație” eforturilor funcționarilor literari, Eminescu a fost transformat într-un poet festiv, omagiat cu prilejul diferitelor „date rotunde”. Nu vrem să recunoaștem că astăzi Eminescu este mai puțin citit decât până la 1989, că astăzi tineretul nu-l mai citește pe Eminescu, cu excepția celor câteva poezii obligatorii din programele școlare. Din cauza festivităților zgomotoase și siropoase, la care participă „factori de decizie” și „persoane de vârf”, Eminescu a fost transformat cu bună știință într-un poet oficial, pus în slujba intereselor statului. Când Gr. Vieru scria cu mulți ani în urmă despre opera lui Eminescu „Iar de n-au s-audă dânșii/ Al străvechii slove bucium/ Așezați-mi-o ca pernă/ Cu toți codrii ei în zbucium” a intuit cu o rară capacitate vizionară dezastrul spiritual la care am ajuns astăzi. Pe de o parte, detractorii lui Eminescu, pe de altă parte, necunoscătorii lui Eminescu și, deasupra acestora, - mititeii care nu au sentimentul rușinii față de Eminescu, toți aceștia, luați împreună, îl fac pe poet tot mai anonim și mai inaccesibil. Generația „coca-cola”, a „nirvanelor” și a „zdob și zdup”-ului nu mai aude al străvechii slove bucium; mă doare inima când mă gândesc că Eminescu a rămas doar pentru noi, generația sentimentală cu gusturi vetuste, a naționaliștilor și patrioților ieșiți din modă, care ne oblojim umilința istorică cu gândul că ne mântuim prin Eminescu. Eu nu mai cred că „băiatul meu ori fata” vor citi mai departe „ce n-a reușit nici tata” din cartea lui Eminescu pe care le-o lăsăm deschisă, ca moștenire. Nu cred, fiindcă – de ce să mințim – noi nu le lăsăm urmașilor noștri un Eminescu cu cartea deschisă, dar le lăsăm numai sunetul de fanfare festive, izul puturos și acru al bețiilor jubiliare, admirația religioasă simulată, epilepsia pășunistă, nevroza patriotardă și nerușinea față de Eminescu.

Dacă în locul banilor tocați pentru festivitățile jubiliare s-ar cumpăra niște cărți de Eminescu care ar nimeri într-o amărâtă bibliotecă școlară dintr-un „sat uitat”, dacă un poet, în loc să-și chișe ochii de admirație schizofrenică simulată, ar ține pe gratis un curs special „Eminescu” în acel „sat uitat”, dacă diferite societăți de caritate și binefacere, în loc de tonele de terfe aduse din Occident, ar dărui „celor mai triști ca noi” câte un volum de Eminescu, într-un cuvânt, dacă am avea un strop de rușine față de memoria poetului, ca om și creator, atunci ar trebui să încercăm să-l scoatem pe Eminescu din zona nocivă a festivităților oficiale covăsite și să-l repunem în fluxul gândirii istorice a neamului din care facem parte.

Bineînțeles, dacă acest neam mai există încă așa cum l-a vrut Eminescu și dacă acest flux al gândirii istorice nu s-a înnămolit cu totul din pricina iresponsabilității noastre nepereche față de noi înșine.  

Fragment din cartea „Ochiul lui Esop”, 2000

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus