O dilema la zi: vindem sau ba pamntul?

In ultimul timp, chestiunea vanzarii terenurilor agricole catre straini a revenit pe agenda zilei. E posibil ca si un proiect de lege in acest sens sa fie inaintat organului legislativ. Nu se stie insa cine si ce studii, cercetari si calcule a facut pentru fundamentarea unei atare decizii, cine a evaluat eventualele consecinte economice, sociale, demografice si politice pentru RM in cazul deschiderii pietei terenurilor agricole pentru straini? E putin probabil ca autorii ideii sa fi luat in calcul mentalitatea majoritatii detinatorilor de terenuri agricole care – traind intr-o saracie crasa – pot fi usor amagiti sa-si vanda pamantul la preturi de nimic…

In calitate de obiect al activitatii economice si al dreptului de proprietate, pamantul este o categorie economica, dar in calitate de teritoriu pamantul este deja o notiune politica. Pentru RM, stat vulnerabil din mai multe puncte de vedere, ignorarea acestei realitati va genera doar probleme. Or, cand suprafete mari de pamant vor fi procurate de giganti economici din Vest sau din Est, a caror pondere economica si politica in lume este incomparabil mai mare ca cea a RM, ei vor fi si suverani, si independenti aici in mult mai mare masura decat proprietarii obisnuiti. Autoritatile locale si centrale, pentru ei, vor avea o semnificatie pur simbolica. Si vor fi aparati acesti investitori-latifundiari nu doar de propria lor greutate economica si politica, ci si de legile interne si diferitele tratate bilaterale privind protejarea si promovarea investitiilor straine. Drept dovada, aduc un singur exemplu: un „investitor strain” care, investind 5400 lei intr-o intreprindere inregistrata in Moldova, poarta azi cu succes republica prin curtile internationale si castiga sume enorme in comparatie cu cea „investita” pentru ca nu-i place tratamentul organelor fiscale si vamale.

Deci, se poate intampla ca pamantul vandut unor straini sa devina si un teritoriu strain. Mai ales ca, potrivit art. 23 din Legea privind investitiile in activitatea de intreprinzator, „RM recunoaste cesiunea, catre un alt stat sau persoana juridica straina, a drepturilor investitorului strain asupra investitiilor acestuia efectuate pe teritoriul sau”. Cazul Palanca deja e cunoscut: Ucraina a primit in proprietate de la RM o portiune de 7,7 km de sosea. Dar statul ucrainean mai are si propria jurisdictie asupra acestui obiect al dreptului de proprietate, cu toate ca formal terenul e teritoriul RM. Acum, sa extrapolam acest caz la eventualele „cesiuni” de catre potentialii cumparatori straini a drepturilor lor asupra pamantului „catre un alt stat”. Ne putem pomeni, in statul RM, cu enclave ce vor fi „aparate” de alte state…

Tot de domeniul politicului tine faptul ca pamantul, prin definitie, este spatiul vital, baza si temelia activitatii poporului care locuieste in tara respectiva si pe teritoriul respectiv, fiind baza (conditia necesara) a identificarii national-etnice a poporului. De secole, acapararea teritoriilor a fost principalul scop al razboaielor, iar cazurile de izgonire a localnicilor de pe pamantul lor au condus la disparitia unor asemenea populatii si la pieirea natiunilor. La aceleasi consecinte se va ajunge si atunci cand majoritatea populatiei economic si social active, in virtutea circumstantelor create, va parasi teritoriul respectiv, bastinasii devenind, astfel, minoritari la ei in tara.

Analiza legislatiei altor state arata ca, in majoritatea cazurilor, acestea prevad restrictii vizavi de dreptul persoanelor straine asupra pamantului. Cel mai frecvent strainilor li se interzice procurarea pamantului cu destinatie agricola – vezi Turcia, Ungaria, Lituania, Ucraina, un sir de provincii din Canada si state din SUA. Alte tari – China, Israel, Estonia, Romania, Belarus, Albania, Bulgaria, Thailanda – au stabilit interdictie completa la vanzarea terenurilor pentru straini. Japonia, Brazilia, Cehia permit procurarea terenurilor numai strainilor care locuiesc permanent acolo. In Marea Britanie, unele state din SUA, Elvetia strainilor le este interzis sa procure terenuri daca nu au permis de sedere in tara. Dar, in aceste tari exista un regim strict de vize, astfel incat doar un numar nesemnificativ de straini sa poata procura terenuri. Un sir de tari stabilesc zone interzise pentru procurarea de catre straini a terenurilor: o anumita distanta de la frontiera, de la albia raurilor, de la lacuri etc. In Mexic, asemenea zone ocupa circa 43% din teritoriul tarii, iar in Grecia – 51%.

O practica aproape unanim aplicata in tarile care permit procurarea terenurilor de catre straini consta in obtinerea obligatorie de la stat a acordului pentru efectuarea cumpararii. ?arile care, intr-un fel sau altul, au restrictionat acest fenomen s-au ghidat de considerente politice si economice: protejarea securitatii nationale si a celei alimentare, prevenirea generala a dominatiei economice straine, pastrarea genofondului si a materialului social al natiunii, controlul indirect al imigratiei, controlul cantitatii si directionarii investitiilor straine. Dar un argument dominant a fost prevenirea sau restrictionarea speculatiei straine cu pamantul. O exceptie ar fi tarile UE care, conform pct. 2 al Anexei a XIII-a la Tratatul privind Uniunea Europeana de la Maastricht, au obligatia de a acorda cetatenilor straini din UE drepturi asupra pamantului egale cu drepturile propriilor cetateni. Insa, in ceea ce priveste cetatenii altor state, tarile UE decid la propria discretie. In plus, aderarea noilor membri a adus mai multe exceptii, rezultate din circumstante obiective.

In momentul aderarii la UE a tarilor Europei Centrale, pamanturile aici erau de cinci-zece ori mai ieftine decat in Europa de Vest, iar veniturile populatiei – de doua-sapte ori mai mici. Deci, strainii bogati puteau cumpara suprafete mari la un pret ce depasea cu mult cifra pe care ar fi putut s-o ofere cetatenii autohtoni. Totodata, pamanturile din Europa Centrala, ca si cele din RM, sunt atragatoare si pentru ca nu sunt suprasaturate cu chimicale, fapt ce faciliteaza exploatarea lor pentru a obtine produse ecologice. Acesti doi factori – pretul diminuat si calitatea solurilor – faceau ca terenurile din aceste tari sa se bucure de o cerere sporita.

Din aceste considerente, negociind aderarea la UE, Romania a solicitat o perioada de tranzitie de 15 ani de la data aderarii pentru liberalizarea regimului dobandirii, de catre persoanele straine, a terenurilor cu destinatie agricola din Romania, a celor aflate sub luciu de apa, precum si a altor terenuri aflate in extravilan, respectiv cinci ani pentru terenurile din intravilan. Solicitarea a fost justificata de implicatiile majore ale procesului liberalizarii. O liberalizare imediata ar fi fost de natura sa produca serioase consecinte economice si sociale, avand in vedere urmatoarele considerente: implicarea unui mare procent din populatia Romaniei in activitati in agricultura; existenta unui decalaj substantial intre veniturile medii ale cetatenilor romani si cele ale cetatenilor statelor membre ale UE; mentinerea unor diferente mari de pret ale achizitionarii terenurilor in Romania, respectiv in UE.

Termene de gratie la deschiderea pietei funciare chiar si pentru cetatenii tarilor UE au obtinut si alte state care au aderat la UE – Polonia, Cehia, Ungaria, Bulgaria.

Daca e sa revenim la problemele noastre, este evident ca nu putem vorbi nici macar de avantaje economice. O analiza fugara a vanzarii terenurilor pentru constructii catre investitorii straini arata ca rezultatele au fost sub nivelul asteptarilor – n-au sporit investitiile in economia reala a RM, nu s-a inviorat industria. Terenurile, ca si alte imobile, s-au procurat, de regula, in scopuri speculative – pentru profituri mari intr-un termen scurt in domeniul constructiei apartamentelor. Singurul rezultat mai vizibil al acestor tranzactii a fost cresterea preturilor la apartamente, fapt ce i-a determinat pe multi cetateni sa plece in strainatate exclusiv ca sa castige bani pentru a-si procura locuinta. Nu mai vorbim de faptul ca, deseori, functionarii interpretau si aplicau legea dupa bunul lor plac, ghidandu-se de interesul personal.

Astazi, riscul e ca strainii vor fi investitori de moment, care vor cumpara terenurile agricole in scop speculativ si nu vor face prea mult pentru dezvoltarea agriculturii. Or, practica tarilor in curs de dezvoltare arata ca schimbarile pozitive in economie atrageau persoane instarite din strainatate, dar scopul lor era, de regula, procurarea suprafetelor si vanzarea lor ulterioara, la preturi mult mai ridicate, ei asteptand acest moment mai multi ani in sir, fara a face vreo investitie directa acolo. Mai mult: vanzarea masiva a pamanturilor va submina stabilitatea sociala, economica si politica a RM, dat fiind ca va disparea patura medie de proprietari de la sate, care sunt chemati sa asigure aceasta stabilitate. Cei care si-au vandut terenurile vor ingrosa randurile somerilor, iar a crede ca ei vor fi incadrati in campul muncii de noii proprietari de pamant este o utopie. Tehnologiile mecanizate, aplicarea pesticidelor si a altor chimicale vor diminua cererea de brate de munca.

Daca procesul de liberalizare a pietei funciare va fi declansat in actuala varianta, care de fapt prevede introducerea in lege doar a sintagmei conform careia toti strainii sunt in drept sa procure terenuri agricole, situatia, din dificila, va deveni catastrofala. Pentru ca pamantul se va scoate la vanzare neconditionat, fara a se tine, cel putin, cont de practica si reglementarile existente la acest capitol in alte tari, precum si de propria experienta privind vanzarea terenurilor. Spre exemplu, in mai multe tari europene, au fost stabilite restrictii si la suprafata maxima de teren ce poate fi detinuta de o singura persoana: in Romania – 200 ha, in Ungaria – 300 ha, in Germania – 500 ha etc. Sunt prevazute si alte conditii obligatorii: proprietarul trebuie sa lucreze in agricultura; sa traiasca la locul unde are pamantul; sa aiba studiile respective, aceste cerinte fiind inaintate in egala masura si strainilor.

In RM, astazi, un cetatean poate cumpara – la modul teoretic – toate terenurile agricole existente, iar pe deasupra – si cele destinate constructiilor. Pentru ca nu exista niciun fel de restrictii in acest sens. La fel precum – conform unor decizii ale instantelor noastre – se poate de facut concluzia ca orice cetatean strain, chiar daca nu a infiintat aici o intreprindere, ar putea cumpara, tot teoretic, toate imobilele si terenurile destinate constructiilor din RM, exceptie facand terenurile agricole si cele destinate fondului silvic… Si acest cumparator nu trebuie sa aiba niciun acord de la o autoritate oficiala a tarii. Bineinteles, persoanele oficiale cu buna stiinta se fac a nu intelege sensul art. 1, 22 s.a. din Legea privind investitiile in activitatea de intreprinzator, care prevad cu totul altceva privind dreptul strainilor de a procura terenuri destinate constructiilor in RM, decat ceea ce se intampla in realitate. Dar, cand Parlamentul nu da o interpretare normelor date, se va acredita in continuare punctul de vedere subiectiv sau, mai bine zis, generat de interesul personal al unor asemenea persoane. Deci, pentru a pune capac la toate aceste absurditati, ramane de promovat si sintagma ca „strainii au dreptul sa cumpere terenuri agricole”.

Trebuie sa mentionam, aici, ca nivelul controlului de catre stat astazi nu este nici pe departe indeajuns pentru a permite vanzarea terenurilor agricole strainilor. Imperfectiunea legii, dar mai ales tinuta profesionala si morala ce lasa mult de dorit a unor functionari dau motive serioase pentru a considera ca declansarea acestui proces va avea consecinte nefaste pentru RM, ireparabile in viitor.

Sa nu ignoram, totodata, un fenomen mai nou. Guvernul chinez incurajeaza fermierii care cumpara terenuri agricole peste hotare, astfel la ei solutionandu-se problema achizitionarii productiei, a somajului si a numarului populatiei in tara. Conform informatiilor din presa, China ar duce tratative cu Brazilia si alte tari din America de Sud sau Africa privind cumpararea pamanturilor. La deschiderea pietei terenurilor cu destinatie agricola, si RM ar prezenta interes pentru China. Va fi gata RM sa suporte valul de emigranti-fermieri chinezi? Ca doar n-o sa vina agricultorii din Franta, Olanda sau Germania… Si India elaboreaza un proiect de lege care va permite companiilor private si de stat sa procure pamanturi agricole peste hotare, iar toata productia crescuta acolo va fi adusa in India. Si unele tari arabe bogate in petrol sunt dispuse sa-si solutioneze programele alimentare procurand terenuri agricole peste hotare. Iar Moldova, la sigur, va putea intra in vizorul lor…

Problema in cauza apare in mod atat de controversat si din cauza ca in Constitutie ea e prezentata mai mult decat confuz. Astfel, numai in art. 111, alin. (4) se contine urmatoarea dispozitie: „Pamantul, subsolul, apele, regnul vegetal si cel animal, alte resurse naturale aflate pe teritoriul UTA Gagauz-Yeri sunt proprietate a poporului RM si constituie, totodata, baza economica a Gagauz-Yeri”. Daca facem putina ironie juridica, putem spune ca pamanturile din Gagauzia in general nu mai pot fi vandute strainilor, pentru ca ele au proprietar – poporul RM. Tot de aici ar rezulta ca asupra celorlalte pamanturi, decat cele indicate in art. 111, poporul din RM nu mai este proprietar, motiv din care ii asteptam cu nerabdare pe proprietarii straini.

Pamantul a ramas ultimul capital national de care mai dispune RM. Si el apartine, precum a spus marele si vrednicul Voievod, nepotilor nepotilor nostri. Dar nepotii caror nepoti il vor avea in realitate, dupa vanzarile preconizate?.. Bineinteles, intr-o economie in tranzitie, legislatia e mai dinamica. Necesita modificari si imbunatatiri si legislatia funciara. Dar, aceste modificari nu trebuie sa contribuie la degradarea si imprastierea prin lumea larga a populatiei bastinase a RM. In opinia noastra, urmeaza sa facem modificari care vor stabili ca pamantul trebuie sa apartina numai celor care il lucreaza, restrictionand dreptul persoanelor juridice de a cumpara terenuri agricole. Trebuie de stabilit plafonul maxim al suprafetei de teren ce poate fi detinut de o persoana, iar producatorul agricol autohton sa fie protejat prin fapte, nu prin declaratii. Daca cei care isi asuma responsabilitatea guvernarii nu doresc sa depuna niciun efort, dand totul in mainile strainilor cu gandul ca acestia vor scoate tara din impas, ei fac o greseala enorma. Caci, e o aberatie ca teritoriul tarii sa fie delimitat doar de hotare, iar in interiorul acestora pamantul sa apartina strainilor. Numai pastrarea dreptului asupra pamantului dupa localnici si urmasii lor din generatie in generatie este o garantie a supravietuirii in timp a acestui popor.

Dumitru Brasoveanu,
avocat, prim-vicepresedinte al Asociatiei „Parlamentul-90”