Timpul.md

Actualitate 5 Aprilie 2017 | 09:54

Orașul meu e trist

A venit o primăvară plină de lumină și căldură. Soarele își varsă razele mărinimoase peste sufletele noastre și plânge. Căci e trist, când vede dezastrul în care ne aflăm: noroi, gropi, gunoi pe trotuarele ocupate ireversibil de mașini de tot felul. Acesta e Chișinăul de azi. 

Pomi fără nicio formă, care mai mari, care mai mici, piloni înclinați, mai vechi sau mai noi: toate acestea-s pe bulevardul Ștefan cel Mare, strada centrală a orașului. Pe lângă unii piloni (cică în reparație) stau cabluri dezgolite, nimeni nu știe dacă prezintă sau nu vreun pericol. Chiar în fața unui muzeu de la intersecția str. S. Lazo și bd. Ștefan cel Mare, vei vedea gropi, cabluri rupte, pavaj aruncat (deși nou), un fel de dezastru, o lipsă totală de gospodărie ordonată, de organizare, de dragoste față de locul unde trăim.

Mă face să scriu despre tabloul „funebru” din orașul în „putrefacție” și „dezagregare” știrea, că Primăria, Secția construcții, sau cum se mai numește ea, vrea să înceapă reparația străzii Ion Creangă.

Mi-o imaginez cu pomi defrișați, cu gropi, cu pavaj aruncat, cu borduri puse la întâmplare și cu... mulți nervi.

Va repeta destinul trist al străzii marelui clasic, Vasile Alecsandri. De câți ani e în reparație? Nimeni nu-și mai amintește sau vrea să uite. Dacă vreți bani (lei) aruncați pe drum, mergeți acolo și vă convingeți: ceva e făcut, ceva se face, ceva se va face – verbul „a face” la prezent, trecut și viitor. Un viitor incert sau poate etern: toți vrem să intrăm în eternitate.

Mergem, cu pași hotărâți, spre bulevardul Negruzzi, se spune că are 1 km. Nu știu, dar mi se pare că are 100 – reparația durează... ani. Câți ani, câte luni, câte zile, câte ore, câte minute – pe nimeni nu mai interesează. Toți sunt supărați și așteaptă. Ce așteaptă, nu-i clar!
Așteptăm cu „răbdare titanică” să mergem pe trotuarele bulevardului Ștefan cel Mare, cum mergeam odată, să admirăm frumusețea gazoanelor, florilor, pomilor. E doar un vis.

Așteptăm să ne deplasăm cu troleibuzul de la gară, pe lângă Academia de Științe, până spre centru și să ne bucurăm: ce carosabil perfect, ce trotuare pavate, piloni noi, vopsiți în alb (se poate și gri), pomi îngrijiți, parcele de flori și alte decorațiuni, care bucură ochiul, te face fericit. E doar un vis!

Așteptăm să ne deplasăm pe o arteră importantă a orașului, pe strada Vasile Alecsandri. Să nu se creeze ambuteiaje, să funcționeze semafoarele, să fie trotuare adevărate, îngrijite, să aibă treceri pietonale, reale, normale. Oamenii ar merge și poate ar fi fericiți că locuiesc în acest oraș, l-ar îndrăgi și l-ar păstra. Dar, spre regret, nu prea ai ce păstra: totul e distrus, deteriorat.

Așteptăm să vedem parcuri și scuaruri fără gherete, vagonete, chioșcuri de tot felul, unde se vinde de la ciorapi până la pește viu, de la salamuri până la lenjerie de corp. Ce tablouri sinistre!

Despre strada pietonală nici nu mai spun: un gri urât de tot, pavat fără iscusință, un disconfort la mers, lipsesc florile. Când spun asta, mi-amintesc de o zonă pietonală din Timișoara, unde erau atâtea flori în jur, că te simțeai într-un fel de paradis al culorilor și al aromelor. Aici, însă, e un miros urât de bere și gunoi.

Dar noi, orășenii, suntem în așteptare! Ce așteptăm, nu-i clar, dar ceva așteptăm.

Poate să facem niște echipe serioase de voluntari, să împărțim orașul în pătrățele (ca o foaie de la caietul de matematică) și să ne asumăm fiecare câte un pătrățel în care să facem ordine, să reparăm, să măturăm. Rămâne să ne adresăm unor institute abilitate să calculeze câți voluntari s-ar aduna, apoi câte pătrățele ar putea avea orașul și un plan concret (de competiție) pentru a determina cea mai curată „pătrățică” și premierea celor mai harnici: cu ordine, cu medalii, cu diplome.

Medalia cea mai râvnită ar putea fi numită „pătrățica pură”.

E doar un vis. Iar visele rămân vise. Orașul în care locuiesc este foarte trist.

Alexandra Tănase
 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus