Timpul.md

Internațional 23 Iunie 2021 | 01:54

POLITICA EXTERNĂ ȘI REPUBLICA MOLDOVA. Harta momentului

 

Orice discuție serioasă legată de Republica Moldova, în general, și de reunirea acesteia cu România, în special, trebuie să plece de la o întreită abordare: premizele problemei, radiografia momentului, proiecțiile de viitor. Pe alt palier, să-i spunem cel geografic (dacă nu geopolitic) avem, de asemenea, doi factori diferiți, dar care se împletesc: cel extern și cel intern. Dacă discutăm de cel extern, avem acel cadru general al relațiilor internaționale pe care Republica Moldova nu îl poate schimba, oricât de mult s-ar strădui; apoi avem politica externă a Republicii Moldova pe care aceasta o poate urma într-un cadru destul de liber – fie cu succes, fie fără.

Propunem o suită de articole la această mare temă, care să plece de la general la particular și de la extern la intern. Mergând până la o analiză a situației politice actuale, dat fiind că peste puțin timp vor fi alegeri generale anticipate. Plecând de la premiza că orice cetățean responsabil trebuie să fie informat complet și imparțial, vom propune propria noastră viziune, pe cât omenește posibil obiectivă. Oamenii vor alege singuri, după propriile lor analize și păreri, iar ceea ce vor alege pe 11 iulie probabil că le va determina viața nu doar pe următorii patru ani, ci mai mult. Iată de ce este cu atât mai de actualitate o informare corectă.

Pe plan internațional SUA iși redirecționează toată atenția și își concentrează toate forțele de la Atlantic pe Pacific. Această schimbare de accent a început, declarativ și conceptual, încă din timpul președinției lui Obama, apoi a căpătat nuanțe mai accentuate în perioada președintelui Trump, pentru ca acum președintele Biden să încerce, pentru prima dată concret, o îndiguire a Chinei comuniste. (Mai există și o altă Chină, cea capitalistă și aliată Americii, dar retrasă în insula Taiwan). Pentru că este indubitabil că, în secolul XXI, ciocnirea titanilor (fie ea rece sau fierbinte) va fi între Washington și Beijing. În acest context, Europa și zona Intermarium (Mările Baltică, Neagră și Adriatică) devin un teatru secundar de operațiuni. Nu lipsit cu totul de importanță, dar o importanță secundară față de zona Asia – Pacific.

Pentru îndiguirea Chinei (”containment”), America are nevoie de aliați. Iar aceștia, în mod natural, îi sunt cei care fac deja parte din ”lumea Occidentală”. Din Irlanda și Marea Britanie, prin Polonia și România, ajungând până la Australia și Noua Zeelandă. Cei pe care Washingtonul îi vrea alături sunt, în mare, membri ai OECD, NATO și UE. În spațiul nostru de interes, așadar, avem zona de est a Occidentului, din Finlanda și Țările Baltice până în România și Bulgaria. Avem apoi o zonă încă neașezată geopolitic, inclusă de UE în ceea ce se cheamă Parteneriatul Estic (Moldova, Ucraina, Bielorusia, Georgia, Armenia, Azerbaidjan). Și avem apoi, mai la est, Rusia. Ea însăși putând fi socotită ca un buffer-zone (zonă tampon) între colosul chinez și Europa. Ceea ce a făcut președintele Biden în recentul turneu în Europa a fost de a da un nou semnal că America se întoarce spre aliații săi, dar asta pentru a da un răspuns unitar și eficient Chinei în primul rând, nu Rusiei. Biden a suspendat orice sancțiune americană la terminarea construcției conductei de gaze Nord Stram II (ca un favor făcut Berlinului, dar și Rusiei, prin ricoșeu), dar a cerut – și a obținut – în schimb neratificarea Acordului Cuprinzător de Investiții dintre UE și China. Victimă colaterală a căzut, de data aceasta, Ucraina, care va pierde și dramul de influență pe care îl mai avea în Europa, odată cu închiderea conductelor de gaze Soyuz și Drujba.
În acest context, și pentru a încerca să descifrăm ce se poate întâmpla cu țările Parteneriatului Estic (PaE), să încercăm mai întâi să vedem unde se situează Rusia pe această tablă de șah. Rusia a fost o mare putere mondială până în 1991, sub forma comunistă a URSS-ului. Odată cu prăbușirea ei și venirea la putere a lui Boris Yeltsin, aceasta a degradat în plutonul doi: cel de putere regională cu ambiții globale. Epoca Putin a însemnat o revigorare și o încercare de revenire a Moscovei în prim-plan. Și a și reușit, din punct de vedere militar. Războaiele câștigate în Cecenia și Georgia, anexarea Crimeei, intervenția în Siria și, mascată, în Donbass și Libia, au însemnat recâștigarea încrederii și mândriei pierdute oarecum după 1990. Între timp, numărul trupelor a crescut, înarmarea Rusiei a reînceput, tehnologia militară modernă a reapărut în rândul forțelor armate. Sigur, Moscova e încă departe de performanțele tehnologice și de experiența militară a țărilor NATO (mai ales ale SUA), dar decalajul tinde să se micșoreze. Din punct de vedere economic însă, Rusia rămâne un uriaș cu picioare de lut. La a cărei slăbiciune contribuie, în grade diferite, și sancțiunile interneționale la care este supusă (ca și Bielorusia). Pe de altă parte, apropierea Rusiei de China, observabilă cu ochiul liber în ultimele două decenii, trebuie privită cu precauție. Chiar dacă ambele state sunt regimuri autoritare, incompatibile în forma actuală cu principiile libertății, democrației și drepturilor omului, nu se poate totuși vorbi de o mare prietenie între Moscova și Beijing (așa ceva nu a existat nici în perioada comunistă).

Granița terestră dintre Rusia și China măsoară 3645 de kilometri. China, o țară sub o presiune demografică imensă – 1.445.000.000 locuitori – are la nord o Siberie (încă) rusească cu o populație de maxim 35.000.000 locuitori. La care se adaugă câteva sute de mii de chinezi stabiliți, mai mult sau mai puțin ilegal, în sudul Siberiei, la nord de granița sino-rusă. Unele surse rusești vorbesc chiar de două până la cinci milioane de chinezi – cifră, probabil, exagerată deocamdată. Cert este că însuși președintele Putin spunea, încă de prin 2006: ”Dacă nu vom lua măsuri practice pentru a avansa cât mai curând în Orientul Îndepărtat, atunci, peste câteva decenii, populația rusă (de acolo) va vorbi chineză, japoneză și coreeană”. Să adăugăm, sub beneficiu de inventar, că există largi teritorii în estul Siberiei pe care Rusia le-a anexat, cândva, de la China: de exemplu, întregul teritoriu Amur (inclusiv actualul Vladivostock), ocupate de Moscova în urma unor tratate inegale impuse Chinei imperiale în 1858-1860. Chinezii nu sunt genul care uită ușor.

Avem așadar o Rusie încă puternică militar, dar cu o economie slabă, sub un regim autoritar, prinsă între o Chină în plină expansiune și cu un potențial imens, și o Europă parte a lumii occidentale, prea pretențioasă și sofisticată pentru gustul Moscovei. Desigur, domnul Putin joacă, cel puțin aparent, cartea prieteniei chineze – asta și ca măsură de echilibrare a balanței internaționale de forțe. Pe de altă parte, odată cu întărirea și mai accentuată a Chinei, nu este deloc exclus să vedem o piruetă rusească spre Washington. Ar fi, în oglindă, jocul făcut de America în 1971 – 1972, când a curtat și a sprijinit masiv Beijingul pentru a îngrădi URSS. Ceea ce, în final, i-a reușit. Acum ar fi același joc, cu aceeași actori, doar că în sens invers. Pentru aceasta, relațiile Moscovei cu Occidentul ar trebui să se normalizeze. Este exact ceea ce au început președinții Biden și Putin la Geneva, pe 16 iunie. Desigur, lucrurile nu se vor rezolva peste noapte. Vor mai fi asperități, forțări de notă urmate de trasarea altor linii roșii. Dar procesul acesta a început. Pentru Biden, nu a fost decât o întâlnire cu o miză tactică. Pentru Putin a fost mai mult decât atât. A fost o chestiune strategică și o lovitură de imagine. Domnul Putin a pozat în ipostaza de egal al domnului Biden, așadar în cel care, alături de America, decide cumva soarta lumii. Această întâlnire – lipsită doar aparent de rezultate notabile – l-a legitimat pe domnul Putin, mai ales în prag de alegeri parlamentare în Rusia (pe 19 septembrie curent). Ceea ce nu l-a deranjat foarte tare pe Biden, preocupat deja de zona sino-pacifică. Acesta din urmă i-a cerut președintelui rus doar să nu-l omoare pe Navalnîi...

În ceea ce privește Ucraina, se pare că domnul Putin i-a cerut domnului Biden, iar acesta ar fi acceptat, ca extinderea NATO să nu includă Kievul. Este principala linie roșie a Rusiei în această parte de lume. Ucraina nu a primit nici un Plan de Acțiune pentru Aderare. Doar promisiunea vagă a unei uși deschise... La care dintre încăperi? Asta înseamnă că Ucraina poate spune bye-bye oricărui vis de integrare atlantistă, cel puțin atâta timp cât Rusia va rămâne destul de puternică și întreagă. Adică, mulți ani de acum înainte. În ceea ce privește ipotetica aderare la UE, dacă abia peste trei ani Kievul va depune cererea de aderare, atunci va urma un drum la fel de lung, sinuos și cu final incert, ca cel al Turciei. Care tot aderă, din 1987 încoace. Doar că fără succes. Acum, este drept să mai spunem un lucru: timp de 30 de ani, Ucraina s-a codit și s-a întors de nenumărate ori, ba spre est, ba spre vest. Acum se vede cât de neinspirată a fost politica vițelului blând. Când era încă întreagă (cu Crimeea și Donbassul), nu s-a grăbit cu aderarea. Acum, când simte pe pielea ei sufocarea fratelui mai mare de la Răsărit, bate din piciorușe pentru a fi primită în NATO. Și, în ultimă instanță, pentru ca soldați să zicem portughezi, norvegieni, sloveni sau luxemburghezi s-o apere, într-un conflict deschis cu Rusia. Total nerealist! În iulie, Biden îl va primi pe Zelenski și-i va aduce la cunoștință, bătându-l pe umăr, despre deciziile luate.

Avem așadar o Bielorusie prinsă într-o îmbrățișare de nedesprins, o Ucraină al cărei drum spre Occident este practic blocat, o Armenie integrată deja în Uniunea Eurasiatică și în pragul războiului civil și o Georgie despre care oricum nu prea mai vorbește nimeni. Minunate perspective de integrare! Dintre toate țările PaE, Republica Moldova este cea mai mică și, pe moment, cea mai puțin interesantă. Motivele nu le mai enumăr, le-am descris deja anterior. Ce se întâmplă deci cu ea, în vârtejul marilor puteri ce își dispută zona? Deocamdată, nimic. Cu toții sunt în așteptarea rezultatului alegerilor. Și din interior, și din afară. Pentru a XI-a oară de la primele alegeri libere din 1990, foarte mulți așteaptă aceste alegeri ca pe o resetare fundamentală. Și, într-adevăr, de rezultatul acestor alegeri depinde parcursul țării, în contextul internațional de mai sus, nu doar pe următorii patru ani, ci mult mai mult. Va fi un moment de cotitură – dar când nu au fost momente de cotitură la marginile imperiilor? Indiferent dacă privim la Basarabia dinspre Apus sau dinspre Răsărit.

În ceea ce privește abordarea Republicii Moldova de către vestul Europei, atunci să constatăm că singura țară care are o strategie coerentă (și corectă) la Marea Neagră (implicit și zona adiacentă) este Marea Britanie. Doar că glasul ei nu se mai aude la Bruxelles, după ieșirea din UE. Franța este încă dezinteresată de această zonă. Pe când Germania are un singur interes real: acela de a stabiliza cât de cât țările PaE, dar fără integrare. Adică, ceva mai multă democrație, alegeri libere, pluralism politic real. Marea corupție ținută sub control, mai multă predictibilitate legislativă și economică. Și, mai ales, fără mișcări – fie ele de stradă sau politice – care ar putea antagoniza Rusia. Un fel de condominiu economic deci, în care nimeni nu supără pe nimeni. Nici Rusia nu are banii, timpul și interesul de a obține controlul total asupra Chișinăului (ar fi prea scump și cu dividende prea mici; în plus, trebuie mai întâi să-și securizeze Ucraina), nici Germania nu dorește ca, de dragul unei rămășițe a pactului Ribentropp – Molotov, să-și pună în pericol relațiile economice cu Moscova. Și atunci, semnalul care i se dă de la Berlin doamnei președinte, ca și partidului fost al acesteia, este unul de temperare, de moderație, de a lăsa orice ușă deschisă. Chiar și pentru reeditarea unei alianțe între PAS și PSRM. Și cum se mizează pe un sprijin financiar-economic german după alegeri (Rusia n-a dat nimic și nici nu va da!), iată cum dorințele abia șoptite ale doamnei Merkel capătă pentru corifeii săi de aici putere de lege.

Așadar, adevăratul risc al Moldovei este dincolo de micile certuri dintre unii și alții de aici. Riscul este ca, așa cum s-a zbătut între Orient și Occident timp de 30 de ani, tot așa să se zbată timp de alți 30. Între timp, economia nu va înflori – nu există bazele reale pentru așa ceva - , țara se va depopula într-un ritm și mai alert, furturile din ceea ce va mai reprezenta puțina bogăție a țării vor continua. Actorii se vor schimba, desigur. Dar vechile obiceiuri și apucături vor rămâne aceleași. Moldova nu va fi o Elveție a Estului, care să sugă de la două vaci (nu a fost cu adevărat nici până acum). Dar va rămâne în același purgatoriu gri și trist, în care nu-ți vine nici să mori, nici să trăiești. Aceasta este perspectiva oricărei țări mici dintr-o zonă-tampon.

Posibilele soluții diplomatice, de politică externă, pe care un nou guvern și un nou parlament le-ar avea la îndemână pentru a forța trecerea Rubiconului (de fapt a Prutului) – în episodul următor. 

Puiu Cinescu

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus