Să luăm un dicţionar de curente literare la îndemână (autor: Irina Petraş, re-tipărit la Cimişlia în 1994). Citim o explicaţie limpede ca lacrima doinelor populare: „Dacă modernismul, cu variantele sale extreme avangardiste, marca o ruptură cu trecutul, o voinţă de înnoire presupunând o fază violent demolatoare, postmodernistul este artistul hiper-livresc, care ştie că noutatea absolută este exclusă şi care decide să convieţuiască paşnic cu tradiţia. […] Noutatea manierei postmoderniste constă în încorporarea tradiţiei la sensibilitatea modernă şi obligarea ei la semnificaţii surprinzător de actuale prin modificarea ingenioasă a contextelor, prin înscenarea unui dialog acolo unde modernismul propunea un divorţ”.
Atât de clară explicaţia, încât numai o ignoranţă agresivă putea admite o altă interpretare. Cu atât mai mult cu cât cei mai cunoscuţi postmodernişti români sunt/ au fost mari devoratori de biblioteci: Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ioan Flora, Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Matei Vişniec, Alexandru Muşina. Aici se înscriu şi cei mai cunoscuţi scriitori basarabeni din generaţie: Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Leahu, Vasile Gârneţ, Grigore Chiper…. Toţi postmoderniştii pe care îi cunosc, înainte de a scrie, au digerat mii de tomuri. Cum ar fi putut să fie – tot ei! – negatori ai literaturii anterioare? Citiţi Levantul lui Cărtărescu şi veţi vedea topită în el (ironic, ludic) istoria literaturii…
De unde confuzia? Întâi, din ignoranţă. Apoi, din inerţie & comoditate: „Tinerii nu-i respectă pe maturi!”: blestemul cheamă asupra lor oprobriul public. Există şi partea de „vină” a postmoderniştilor. În lupta cu inerţia de gândire, cu impostura literară, cu kitsch-ul literar, cu mediocritatea artistică, cu clişeele, aceşti scriitori au avut de înfruntat o enormă masă inertă. Adăugaţi practica „realist-socialistă”, împuţită bine în anii ’80 şi o să înţelegeţi că, pentru a-şi afirma noua estetică, postmodernii, într-un exerciţiu fizic simultan, curăţau grajdurile proletcultiste ale lui Augias…
Iată de unde li se trage eticheta, iată de unde încrâncenarea lor intermitentă, inclusiv, în procesul de revizitare critică a textelor anterioare, privită cu suspiciune, dar şi cu ură, de către cei care au învăţat pe de rost ierarhii bătute în cuie. Or, harta literaturii e atât de schimbătoare, încât deja unii postmodernişti au început să fie trataţi solemn, ca nişte clasici, ca un glorios trecut literar!
Iar cineva încă mai consideră că ei neagă trecutul!
Mircea V. Ciobanu
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
