Quo vadis, Siria?

Începută în 2011, pe fondul protestelor cunoscute ca Primăvara Arabă, criza s-a accentuat continuu, permițând dezvoltarea așa-numitului Stat Islamic, grupare care a reușit să schimbe paradigma terorismului internațional, lovind la Paris, Berlin sau Londra, concomitent cu ocuparea unor teritorii ce aparțineau Siriei sau Irakului. În tot acest context, Siria s-a transformat într-un teatru al războaielor proxy, adică al războaielor, purtate prin intermediari, Rusia și Iranul sprijinind regimul lui Bashar al Assad, în timp ce SUA, Arabia Saudită și celelalte Monarhii din Golf, alături de Israel și puterile occidentale, s-au opus acestuia.

Rusia, spre exemplu, nu își poate permite pierderea unui aliat precum Assad, întrucât nimeni nu îi poate garanta că un nou regim la Damasc îi va satisface interesele strategice, destul de importante de altfel. Să nu uităm că Siria este principalul partener al rușilor în Marea Mediterană, acolo unde încă din anii ‘70 Moscova deține portul militar Tartus. Tot Siria se află la intersecția unor viitoare gazoducte ce vor putea lega Uniunea Europeană de resursele energetice din Orient și pe care Rusia va dori, cel puțin, să le controleze. Iranul, la rândul său, echivalează înlăturarea lui Assad cu marginalizarea regională, în timp ce Siria, singurul aliat arab de altfel, face joncțiunea strategică între Iran și Liban, acolo unde se află trupele Hezbollah, fidele Teheranului. Prin intermediul acestora, Iranul poate exercita presiune asupra Israelului, încercând să se erijeze astfel în rol de lider al Orientului Mijlociu. Așadar, este lesne de înțeles de ce Israelul, alături de partenerii lor strategici americani, se opune lui Assad, în timp ce Arabia Saudită dorește să limiteze orice putere a Iranului, alături de care concurează pentru leadershipul regiunii.

Tot acest tablou, prezentat succint, dar despre care se pot scrie cărți fără a se epuiza toate scenariile de analiză, ne arată cât de complexă este în realitate situația din Siria, și de ce, ca urmare a multitudinilor de interese, încă nu a fost găsit un consens.

Cel mai important lucru de reținut este că Orientul Mijlociu de astăzi seamănă cu Balcanii anilor ‘90, iar modelul soluționării crizei din Siria s-ar putea să reprezinte un efect de domino pentru întreaga regiune. Federalizarea și împărțirea puterii pe mai multe regiuni nu este privită cu ochi buni de către vecinii Siriei, care cunosc aceleași provocări etnice și sectare, însă continuarea conflictului militar s-ar putea să conducă către ruperea Siriei în noi state – o provocare destul de reală și puternică pentru întregul Orient. Kurzii, principalii aliați militari ai SUA, militează puternic pentru acest scenariu, ceea ce a făcut ca Turcia, stat care, la rândul său, are o puternică minoritate kurdă, să se alăture taberei iraniene și ruse, deși relația dintre Ankara și Damasc este una rece.

Este greu de crezut, cel puțin pe termen mediu, că occidentalii vor mai accepta rămânerea la putere a lui Assad, cu atât mai mult cu cât acesta este iarăși acuzat de folosirea armelor chimice împotriva propriului popor. Atacul coordonat al SUA, Franței și Marii Britanii, efectuat recent, arată că armele biologice reprezintă linia roșie de care Damascul nu poate trece, dar și că Donald Trump este dispus să acționeze multilateral în privința Siriei, diminuând de altfel costurile politice și militare ale Washingtonului.

Escaladarea tensiunilor ar conduce cel mai probabil la formarea unei coaliții militare, unde statele arabe s-ar putea alătura celor occidentale, legitimând totodată atacarea Siriei, țară care, la presiunile saudiților, este suspendată demult din cadrul organizației Ligii Statelor Arabe. Un asemenea scenariu însă ar putea conduce către riposta ruso-iraniană și nașterea unui război care ar mai putea angrena China, India sau Pakistanul, ceea ce ne-ar putea face să vorbim despre posibila naștere a celui de al Treilea Război Mondial.

Toate aceste evoluții sunt posibile în momentul de față, fie independent, fie combinate, așa cum tot foarte posibil s-ar putea să asistăm și anul acesta la menținerea conflictului la o intensitate joasă și medie, în ciuda faptului că vorbim de cea mai mare criză umanitară a secolului XXI.
Multitudinea de actori implicați precum și divergențele de interese ale acestora, face ca Siria să fie, dacă nu impredictibilă, măcar departe de a cunoaște pacea în 2018.