Actualitate

Rezumatul integral al Agentului Guvernamental în legătură cu decizia CtEDO în cauza Filat vs R. Moldova

Cauza se referă la procedura penală care a condus la condamnarea reclamantului la nouă ani de închisoare pentru corupere pasivă și trafic de influență.

Potrivit circumstanțelor cauzei, la 13 octombrie 2015 a fost inițiată urmărirea penală împotriva reclamantului. La baza acestei decizii a stat informația prezentată de către un om de afaceri cunoscut, I.Ș., care a susținut că în perioada 2010-2014 ar fi oferit bunuri și servicii reclamantului, ultimul fiind în acea perioadă prim-ministru, iar ulterior deputat în Parlamentul Republicii Moldova. La 14 octombrie 2015 Procurorul General a solicitat Președintelui Parlamentului să inițieze procedura de ridicare a imunității parlamentare a reclamantului. La ședința plenară din 15 octombrie 2015, deputații au acceptat această solicitare și, prin urmare, în aceeași zi reclamantul a fost reținut.

La 27 iunie 2016 reclamantul a fost condamnat de către instanța de fond la nouă ani de închisoare pentru corupere pasivă și trafic de influență. În acest sens, instanța a decis să prelungească arestul preventiv până la devenirea definitivă a sentinței respective. Reclamantul a depus apel împotriva sentinței, însă nu a introdus niciun recurs prin care să solicite verificarea legalității arestării preventive după condamnarea sa de către instanța de fond. La 11 noiembrie 2016 instanța de apel a confirmat vinovăția reclamantului și pedeapsa aplicată acestuia. Ea a notat că perioada de arest preventiv, cuprinsă între 15 octombrie 2015 și 11 noiembrie 2016, era inclusă în pedeapsa penală aplicată reclamantului. La 22 februarie 2017 Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantului, menținând deciziile instanțelor inferioare.

Bazându-se pe Articolul 5 § 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), reclamantul s-a plâns în fața Curții de lipsa unui recurs prin care să fie verificată legalitatea arestului preventiv, prelungit de către instanța de fond prin sentința pronunțată la 27 iunie 2016 până la devenirea definitivă a hotărârii respective. Totodată, reclamantul a invocat o pretinsă încălcare a prezumției sale de nevinovăție, garantată de Articolul 6 § 2 din Convenție, în urma declarațiilor făcute de către Președintele Parlamentului și Procurorul General în timpul ședinței Parlamentului din 15 octombrie 2015, atunci când fusese examinată chestiunea ridicării imunității parlamentare a reclamantului.

Cu referire la pretinsa încălcare a Articolului 5 § 4 din Convenție, Curtea a susținut argumentul Guvernului, potrivit căruia detenția reclamantului după condamnarea sa de către instanța de fond se încadra în domeniul de aplicare al Articolului 5 § 1 (a) din Convenție și nu mai reprezenta „arest preventiv” în baza legislației naționale. În acest sens, Curtea a făcut referire la Hotărârea Curții Constituționale din 23 februarie 2016, adoptată anterior arestării reclamantului, care prevedea că arestul preventiv se termina în momentul pronunțării unei sentințe de către instanța de fond. Totodată, Curtea a notat că instanțele naționale au stabilit în mod inechivoc faptul că lipsirea de libertate a reclamantului în timpul apelului era o măsură preventivă, decizia instanței de fond de a baza această detenție pe articolul 186 din Codul de procedură penală nefiind în mod vădit arbitrară, iar alte aspecte privind legalitatea detenției reclamantului în baza Articolului 5 § 1 (a) din Convenție nu au apărut. În această situație, Curtea a reținut că, în cazul detenției bazate pe condamnarea pronunțată de către un tribunal competent, controlul prevăzut la Articolul 5 § 4 era inclus în hotărâre, iar această dispoziție nu impunea un control separat al legalității detenției.

În privința intrării în vigoare a unor modificări legislative la art. 186 din Codul de procedură penală începând cu 29 iulie 2016, id est după o lună de la condamnarea reclamantului de către instanța de fond – amendamente care stabileau că arestarea preventivă continua și după depunerea unui apel într-o cauză penală – Curtea a notat că ele nu fuseseră aplicate în cauza reclamantului. În acest sens, ea a observat că art. 186 alin. (11) din Codul de procedură penală, în redacția în vigoare până la 29 iulie 2016, era un standard de referință pentru prevederile care fuseseră anterior parțial invalidate prin Hotărârea Curții Constituționale din 23 februarie 2016. Prin urmare, arestul preventiv nu mai era necesar să fie prelungit și la faza apelului. Astfel, Curtea a concluzionat că lipsa aplicării art. 186 alin. (11) din Codul de procedură penală, în vechea redacție, nu părea a fi arbitrară sau în mod vădit irațională. Totodată, reclamantul nu a contestat în mod specific legalitatea arestului preventiv, iar judecătorii nu erau obligați să verifice această chestiune ex officio. Curtea a concluzionat că legislația națională nu mai oferea reclamantului, în momentul respectiv, aceleași drepturi procedurale ca în cazul preveniților, în așteptarea sentinței instanței de fond. Totodată, chiar dacă detenția lui în timpul judecării apelului constituia o măsură provizorie, legislația națională nu mai prevedea o procedură specifică cu depășirea cerințelor Articolului 5 § 4 din Convenție. Prin urmare, Curtea a considerat că garanțiile oferite de această dispoziție nu pot fi invocate cu privire la detenția reclamantului la faza apelului, respingând acest capăt de cerere ca fiind nefondat.

Cu referire la plângerile bazate pe Articolul 6 § 2 din Convenție, Curtea a notat că reclamantul a contestat inclusiv pretinsa nerespectare a procedurii legale cu privire la ridicarea imunității parlamentare. Totuși, Curtea a observat că această plângere fusese invocată abia în comentariile reclamantului din 6 ianuarie 2021, fiind separată de cererea sa inițială. Notând că această plângere a fost depusă la Curte cu depășirea termenului de șase luni, Curtea a declarat-o inadmisibilă.

În privința declarațiilor făcute de către Președintele Parlamentului și Procurorul General la 15 octombrie 2015, Curtea a notat că ele se încadrau în procedura desfășurată în fața Parlamentului, prin care se decidea dacă probele colectate de către procuratură permiteau ridicarea de către Parlament a imunității parlamentare a reclamantului.

Referitor la declarațiile verbale ale Procurorului General, Curtea a considerat că singurul aspect care putea ridica anumite întrebări se referea la existența unor probe concludente privind implicarea reclamantului în frauda bancară. Cu toate acestea, ea a admis că declarațiile respective puteau fi înțelese ca indicând faptul că dosarul conținea suficiente probe pentru a deferi reclamantul justiției și ca justificând cererea sa privind ridicarea imunității parlamentare, adresată Președintelui Parlamentului. Totodată, Curtea nu a considerat ca fiind problematică utilizarea unor expresii precum „frauda bancară” sau „frauda de la banca E.”, deoarece acuzațiile aduse împotriva reclamantului se refereau parțial și la preluarea pretins ilegală a băncii E. de către I.Ș. De asemenea, Curtea nu a putut ignora faptul că Procurorul General accentuase în timpul ședinței Parlamentului că era competența instanțelor naționale de a se pronunța în privința vinovăției reclamantului. Astfel, având în vedere contextul acestor declarații și toate remarcile făcute de către Procurorul General în timpul ședinței Parlamentului, Curtea nu a considerat că scopul sau rezultatul lor era de a pune la îndoială prezumția de nevinovăție a reclamantului.

Cu privire la citirea de către Președintele Parlamentului a solicitării Procurorului General, Curtea a observat că expresiile utilizate nu puteau fi disociate de celelalte declarații ale ultimului, care trebuiau examinate în ansamblu. Curtea a acordat o atenție deosebită faptului că atât Procurorul General, cât și Președintele Parlamentului au declarat ulterior în cadrul ședinței că subiectul discuției se referea la ridicarea imunității reclamantului, și nu la vinovăția celui din urmă. Aceste remarci puteau înlătura orice dubii cu privire la înțelesul real al expresiilor contestate în fața Curții de către reclamant.

Astfel, Curtea a constatat că nici declarațiile Procurorului General, nici cele ale Președintelui Parlamentului din 15 octombrie 2015 nu încălcaseră dreptul reclamantului de a fi prezumat nevinovat până la constatarea vinovăției sale în mod legal. Prin urmare, Curtea a concluzionat că nu a avut loc nicio încălcare a Articolului 6 § 2 din Convenție.

Actualmente hotărârea este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.

„Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *