Timpul.md

Opinii & Editoriale 18 Decembrie 2018 | 09:11

Ce fericire e să fii fericit!

Haideți să ne uităm la problema fericirii printr-o prismă mai filozofică. Dacă ne uităm la ea tradițional, țărănește, nu vom înțelege niciodată eforturile depuse de președinte, prim-ministru, miniștri, deputați de a ne face fericiți.

Greșesc amarnic cei care cred că conducătorii noștri acționează empiric, orbește, că sunt diletanți, iar politica promovată de ei este o improvizație antiumană de proastă inspirație. Urmărind atent, ani la rând, arta cu care suntem conduși, mă conving tot mai mult că vaietele noastre interminabile și nemulțumirea noastră, vizavi de calitatea vieții, vin dintr-o cumplită ignoranță filozofică.

Tragedia păturilor noastre vulnerabile vine de acolo că ele doresc să fie fericite, fără a cunoaște teoria filozofică a fericirii. Aceste pături, pur și simplu, nu știu ce înseamnă filozofic vorbind, să fii fericit. Spre deosebire de ele, de respectivele pături, conducătorii noștri au înțeles perfect acest lucru și de aceea politica promovată este în realitate singura politică justă care ne face fericiți. De fapt, noi suntem deja fericiți, dar numai cumplita noastră ignoranță filozofică ne împiedică să înțelegem fericirea noastră și s-o trăim intens.

Din câte îmi pot eu da seama, politica șefilor noștri are la bază sistemul filozofului neamț, Friedrich Nietzsche. Voi încerca să argumentez acest lucru. Noi, moldovenii anilor 2000, suntem veșnic iritați și nemulțumiți de viață: afirmăm că suntem săraci, flămânzi, rupți, corupți ș.a.m.d. Din această teză, în fond justă, tragem însă concluzii false – că suntem nenorociți și nefericiți. Ca să răsturnăm teza respectivă, vă invit să aplicăm la așa-zisa viață nefericită a noastră un principiu filozofic formulat atât de clar de filozoful german: „Insatisfacția normală a instinctelor noastre, de exemplu, foamea (…), nu conține ca atare încă nimic peiorativ; mai curând acționează stimulator asupra vitalității, după cum o fortifică ritmurile unor mici provocări exterioare dureroase, orice ne-ar spune pesimiștii. Această insatisfacție, în loc să taie pofta de viață, este marele ei stimulent. (Poate că plăcerea ar putea, în general, să fie definită drept ritmarea unor senzații de excitări neplăcute.)”.

Dacă pensionarii noștri, care se plâng că mor de foame, ar fi familiarizați cu filozofia lui Nietzsche, și-ar da seama că insatisfacția lor (provocată de foame) este de fapt marele stimulent al vieții lor, care nu le taie pofta de viață, ci le stimulează. De aici deducem o teză principială: dacă bătrânii noștri nu ar avea această insatisfacție, deci nu ar avea veșnica senzație că le este foame, nu ar fi chinuiți permanent de „mici provocări interioare și exterioare dureroase”, ei nu ar avea nicio poftă de viață. Vă imaginați însă ce diferență este între un pensionar sătul, dar fără poftă de viață, și un pensionar flămând, dar cu o nețărmurită poftă de viață? Pofta de viață înseamnă fericire, plăcere, iar plăcerea, potrivit filozofului german, este „ritmarea unor senzații de excitări neplăcute”. Cu cât avem mai multe „senzații de excitări neplăcute”, cu cât ele sunt mai bine „ritmate”, cu atât pofta de viață crește și omul este mai fericit. Conducerile noastre fac totul ca omul să aibă mereu „senzații de excitări neplăcute”, care „acționează stimulator asupra vitalității”. Orice ne-ar spune pesimiștii, vorba lui Nietzsche, dar asemenea „mici provocări dureroase” cum sunt pensiile și salariile mici, neplata lor la timp, coșul minim de consum care rămâne gol, medicamentele scumpe, taxele mari de transport etc., etc., judicios „ritmate” de conducerea noastră, ne stimulează pofta de viață și, în definitiv, ne face fericiți. Ce păcat că pensionarii noștri și, în general, întreaga noastră populație nu-și dă seama cât e de fericită! Iată ce înseamnă ignoranța, slaba pregătire filozofică…

Dacă pensionarii noștri, medicii, pedagogii și alți autodeclarați nenorociți ar pune mâna pe carte, dar nu ar pierde timpul pe la mitinguri de protest, ar înțelege un adevăr salvator pentru ei. Aici îmi permit să citez iar din Nietzsche: „Nu satisfacerea voinței este cauza plăcerii (vreau să combat în mod special această teorie cu totul superficială – absurda falsificare de monedă psihologică a lucrurilor celor mai apropiate), ci faptul că voința tinde mereu să meargă înainte și să pună întotdeauna stăpânire pe ceea ce îi stă în drum. Senzația plăcerii se află tocmai în nesatisfacerea voinței, în faptul că, fără un opozant și o rezistență, nu poate ajunge la satisfacție. „Omul fericit”: un ideal de turmă”. Dacă privim lucrurile prin lumina acestei teze, ne dăm seama cu câtă înțelepciune și dragoste de oameni (bătrâni, săraci și bolnavi) a procedat parlamentul când a tăiat nemilos lista celor ce pretindeau la compensații nominative. Deputații noștri, toți nietzsche-ieni prin cultură și concepții, au înțeles că nenorociții noștri, „fără un opozant și o rezistență”, n-ar ajunge să trăiască senzația plăcerii, a fericirii. Tăindu-le indemnizațiile, deputații au pornit de la premisa că „senzația plăcerii se află tocmai în nesatisfacerea voinței”. Bieții noștri bătrâni, ca și unii bugetari, nu au cultura filozofică a deputaților și a conducătorilor noștri și de aceea nu pot înțelege că anume lefurile mici și taxele mari le provoacă senzația plăcerii și a sentimentului adevăratei fericiri. Ei nu-și dau seama ce fericire e să ai conducători și deputați, care abordează filozofic viața lor, că toate deciziile și legile adoptate de ei sunt concepute deliberat ca „mici provocări exterioare dureroase”, ca „mici senzații de excitare neplăcute” pentru a le stimula vitalitatea și pofta de viață!

Când văd vreun bătrân scotocind în lada de gunoi, mă cuprinde un sentiment de nețărmurită mândrie față de conducătorii și deputații noștri – uite, dom le, cum știu ei să stimuleze vitalitatea și pofta de viață a bătrânilor, uite cum știu ei să-i fericească pe bătrânii noștri de idealul de turmă al „omului fericit”, ideal potrivit căruia omul fericit este acel care e sătul, îmbrăcat și nu se confruntă zilnic cu „mici senzații de excitare neplăcute”! Sunt mândru că deputații și cei din conducerea de vârf au renunțat la dogmele marxism-leninismului și se conduc de filozofia mereu vie a lui Nietzsche, că în locul aberațiilor materialiste aplică un principiu spiritual: senzația plăcerii se află tocmai în nesatisfacerea plăcerii.
Deoarece bătrânii noștri încă n-au ajuns la această înțelegere filozofică a vieții lor, credem că ar fi bine ca deputații, în chiar prima lor ședință, să adopte o hotărâre specială de a edita în tiraj de masă lucrările lui Nietzsche și de a le difuza gratis pensionarilor, invalizilor și altor bugetari. Citindu-l pe Nietzsche, ei vor înțelege că sunt fericiți și nu vor mai organiza mitinguri de protest. Fiindcă, acum de ce le organizează? Pentru că n-au cultura filozofică pe care o au conducătorii și deputații noștri.

Și totuși, sunt nevoit să închei reflecțiile de azi pe o notă tristă. Mi-i jale de conducătorii noștri, pentru că ei sunt adversarii nefericiți, pentru că ei nu au niciodată „mici senzații de excitare neplăcută”, nu au insatisfacții care să le stimuleze pofta de a trăi. Dacă își doresc vilă – poftim vilă, vor mașină luxoasă – poftim mașină luxoasă, vor concediu unde curg râuri de lapte și miere – poftim, nicio problemă. Ei nu au senzația plăcerii, pentru că își pot satisface toate plăcerile. Iar după Nietzsche asta e o adevărată nenorocire”!

21 octombrie 2000
Fragment din cartea „Patria vuindă”, 2001

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus