Timpul.md

Actualitate 19 Noiembrie 2010 | 05:16

Am rămas în continuare o patriotă

Împreună cu alţi tineri care mai credeau naiv că mica noastră revoluţie va continua până la victoria finală, am fost arestată în seara zilei de 8 aprilie. După ce am protestat timp de două zile împotriva odiosului regim comunist, am cunoscut pe propria-mi piele ce înseamnă dezmăţul fărădelegii la care s-au pretat tocmai cei care erau chemaţi să apere legea.  A trecut un an şi jumătate de atunci, dar continui să caut răspunsul la întrebarea: „Cine a tras în noi şi cine le-a permis să tragă?”. 

Ne era frică de ura cu care ne snopeau în bătăi. Ne distrugea mai mult decât pumnii şi picioarele cu care ne loveau fără pic de milă.

Nu cred că voi uita vreodată privirile lor turbate de ură şi pe undeva amestecate cu o satisfacţie prostească. Se spune că uneori ajung poliţişti cei frustraţi, cei care nu au putut merge prin viaţă cu fruntea sus. La 8 aprilie 2009 m-am convins că în această tristă concluzie se ascunde un adevăr crud.
Trăgeau în noi cu atâta ură, încât era suficientă să ne distrugă, fără pumni şi picioare. Nici până astăzi nu pot înţelege ce le-a alimentat acest sentiment. Un singur lucru mi-e clar: au tras fără milă în oameni nevinovaţi.

Am strigat „Jos comuniştii!” nu din stomac, nu doar cu diafragma, ci din toată fiinţa mea

Am trăit un calvar în acele trei zile. De dimineaţă până noaptea eram umiliţi acolo şi nu mai conta că n-am mâncat nimic de ieri. Nu mă aflam acolo din cauză că aş fi avut spirit de turmă sau aş fi fost curioasă să văd cum arată preşedinţia cu geamurile sparte şi parlamentul arzând. Nutream în suflet o sinceră speranţă că vom scăpa de mizeriile care ne-au ruinat prezentul şi speranţa în viitor. Din cauza mizeriilor astea îmi văd părinţii doar de două ori pe an. Am strigat „Jos comuniştii!” nu din stomac, nu doar cu diafragma, ci din toată fiinţa mea.
Da, am dorit libertate, am vrut să se afle adevărul, dar nu cu un asemenea preţ. Când mulţimea a început să arunce în preşedinţie cu pietre, mă aflam în primele rânduri. Am încercat să opresc tinerii din jurul meu ca să nu tragă în poliţişti, mi-era jale de ei, erau nişte bieţi studenţi nevinovaţi, aveau şi ei mame şi soţii, copilaşi care aşteptau să vină acasă tăticul să-i sărute de noapte bună. Erau însă prea mulţi şi prea înflăcăraţi tinerii ca să mă audă.

Nu am reuşit să realizez când preşedinţia, apoi parlamentul au fost practic distruse. Nu am reuşit din simplul motiv că s-a întâmplat totul prea repede, prea uşor. Ne consideram o forţă puternică, dar ne-am îmbătat cu apă rece. Eram prea turmentaţi de o bucurie stupidă ca să ne mai punem întrebări.

8 aprilie o să-mi rămână în memorie pentru toată viaţa

Ziua de 8 aprilie 2009 o să-mi rămână în memorie pentru mult timp. M-au dezamăgit democraţii care au abandonat mulţimea de frică să nu fie învinuiţi de cele întâmplate. Ce înţelegem noi, oamenii de rând?... Nu prea am văzut atunci reprezentanţi ai aripilor tinere ale partidelor care să strige „Jos dictatura!”. Ce importanţă mai avea atunci culoarea partidului din care faci parte? Nu ne unea oare o singură dorinţă - de a deveni liberi? Din această cauză, mulţimea a devenit uşor de controlat de către nişte forţe cu alte interese. Dimineaţă o văzusem pe soţia lui Mătăsaru plângând - încerca să afle unde este soţul ei care dispăruse cu o seară în urmă. Ne spunea că soţul ei luase un taxi, însă nu a mai ajuns acasă.

„Mai bine aţi fi stat acasă, că o să fie mare vărsare de sânge…”

Nu prea aveam de unde să aflu răspunsuri, aşa că mi-am sunat un coleg de la Academia de Poliţie ca să văd dacă îmi poate spune ceva. Mi-a spus să ne ducem pe la casele noastre că „va fi multă vărsare de sânge”.
Pe data de 8 aprilie, în timp ce protestam în faţa guvernului, s-a apropiat de noi un tânăr. Era înfăşurat într-un tricolor pătat de sânge, avea urme de lovituri pe mâini şi pe faţă. Ceea ce ne-a povestit ne-a cutremurat. A trecut prin nişte chinuri groaznice provocate tocmai de oamenii legii, de poliţiştii cărora le plătim salarii pentru ca să ne apere. A fost bătut crunt deoarece a îndrăznit să protesteze, să ceară dreptate şi libertate.

Pe neaşteptate, au apărut doi tineri cu feţele speriate care susţineau că, în spatele clădirii guvernului, persoane în civil prind tinerii, îi urcă cu forţa în maşini, iar acestea dispar în grabă nu se ştie unde…
Am mers atunci mai mulţi cu o cameră de luat vederi ca să vedem ce se întâmplă. A mers şi băiatul cu tricolorul pătat de sânge. Ceea se a urmat a fost ca un coşmar. S-a produs atât de repede, încât nici nu am reuşit să înţeleg ce se întâmplă. Bărbaţi în civil alergau ca nebunii după noi, iar pe cei pe care îi prindeau îi târau în clădirea guvernului. Am întors capul să văd unde este băiatul maltratat. Îl târau deja înăuntru… Eu am scăpat atunci.

„Ţâne-o ghini, cî asta urla az’ şel mai tari!”


Ajunsă înapoi în Piaţa Marii Adunări Naţionale, nu-mi puteam reveni. Prin faţa ochilor se perindau diferite imagini - îl vedeam aievea pe băiatul cu tricolorul. Nu-mi puteam găsi locul. În timp ce încercam să-mi revin, un clovn care bătea câmpii la microfon şi care fusese, de altfel, cu noi şi a văzut totul se prefăcea că nu s-a întâmplat nimic. Mi-am făcut loc la portavoce. Era prima oară în viaţa mea când mă adresam unui auditoriu atât de mare. Am început să le povestesc oamenilor despre ceea ce se întâmplă în spatele clădirii guvernului cu cei ca noi. Poate anume de asta, atunci când am fost arestaţi, un poliţist i-a spus celuilalt: „Ţâne-o ghini, cî asta urla az’ şel mai tari”.

Ne loveau mai mult în coaste şi la tălpi

Am fost arestaţi direct din stradă, la 8 aprilie, pe la 23.00. Ne-au bătut, ne-au târât pe jos. Stând pe burtă, cu mâinile după cap, mă rugam Domnului să ne aibă în pază! Băieţii din dreapta şi stânga mea plângeau şi, din când în când, li se întretăia respiraţia din cauza loviturilor. Ne loveau mai mult în coaste şi la tălpi…
Am fost urcaţi cu forţa într-o maşină a poliţiei şi duşi la Comisariatul de poliţie Buiucani. Ni s-a luat tot ce aveam - bani, acte, telefoane mobile; am scris şi nişte declaraţii. Asta în timp ce primeam pumni în picioare, burtă şi cap, oriunde nimereau. Celor care ne loveau le sclipea în ochi o satisfacţie diabolică pe care nu mi-o pot explica nici în ziua de azi. Erau atât de siguri că procedează corect… Aveam în geantă nişte cărţi de jurnalism şi când le-au văzut au început să turbe, ca taurul când vede roşu. Am fost ameninţată încă o dată că mă aşteaptă subsolul comisariatului şi că nu o să ies degrabă, iar dacă o să scap sau nu vie… mai rămâne de văzut.

Adevărul, cu tot cu probe, s-a prefăcut în cenuşă undeva prin cotloanele de la SIS

Spre fericirea mea, am scăpat repede din acel blestemat comisariat. Vie, slavă lui Dumnezeu! A doua zi am mers şi am acordat un interviu la televiziune, am povestit prin ce am trecut. Imediat după aceasta am avut probleme la locul de trai. Cineva a încercat să intre cu forţa în apartament, a spart lacătul de la intrare.

A trecut un an şi jumătate de atunci. În acest răstimp mi s-au cristalizat în suflet trei cicatrice adânci: am o antipatie vădită pentru „oamenii legii”; tresar şi acum când aud o mişcare bruscă în spatele meu; am o cu totul altă părere despre adevăr, nu mai sunt atât de naivă.
Am rămas în continuare o patriotă şi, dacă ar fi necesar, aş ieşi din nou în stradă. Însă de m-ar întreba cineva dacă sunt gata să-mi sacrific viaţa pentru adevăr, m-aş mai gândi.
Au murit trei tineri. Pentru ce au murit? Un copil nu va mai avea niciodată cui spune „tată”.
Mulţimea drogată de comunism crede şi acum că am fost plătiţi pentru a ieşi în stradă, iar adevărul… Adevărul, cu tot cu probe, s-a prefăcut în cenuşă undeva prin cotloanele de la SIS…  

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus