Timpul.md

Interviu 30 Mai 2013 | 14:38

Anişoara Cebotari: „Ca artistă, mi-am primit botezul în Aula Patriarhiei Române...”

„...Preafericitul Teoctist, vizibil uimit, s-a apropiat, m-a binecuvântat şi mi-a spus ceea ce nu voi uita niciodată: „Dumnezeu a pus în tine un mare har, care va influenţa multe suflete.  

Ferice de părinţii care te-au crescut!”. De multe ori m-am gândit că eu, ca artistă, mi-am primit botezul în Aula Patriarhiei Române! Şi minunile nu au mai contenit din acea clipă...”.

 - Dragă Anişoara Cebotari, publicul te-a aplaudat în picioare la Chişinău, zilele trecute. Îţi mai aminteşti când ai fost remarcată pentru prima dată de un juriu? 

- Da, publicul nostru e foarte cald şi primitor, mai ales când e vorba de muzica autentică. Dar şi spectacolul aniversar al doamnei Raisa Bârnaz, care mi-a fost prima învăţătoare de muzică, a fost unul de excepţie. Pentru prima dată am apărut în faţa unui juriu la Concursul Republican de muzică folclorică „Tamara Ciobanu”, unde preşedintă a juriului era regretata soprană Maria Bieşu. Aveam doar nouă ani şi, după ce am interpretat cântecele culese din satul meu natal, mă gândeam cum să fug cât mai repede din scenă. Mare mi-a fost surpriza să fiu invitată în faţa juriului chiar de doamna Maria Bieşu. Timidă şi neîncrezătoare, m-am apropiat, neştiind ce urma să se întâmple. Cu zâmbetul pe faţă, încercând să mă încurajeze, primadona Operei Naționale m-a rugat să-i cânt ceva ce-mi place mai tare... Ascultându-mă din nou, cu cea mai mare atenţie, mi-a sugerat că ar trebui, treptat, să mă orientez către muzica clasică. La acel concurs am câştigat premiul I şi o bursă din partea Fundaţiei „Maria Bieşu”.

- Ai ţinut cont de sfaturile Mariei Bieşu? Astăzi, în ce relaţie eşti cu Măria Sa Opera?

- Sunt într-o relaţie de firească supunere - eu o venerez, iar ea mă alintă...

- Eşti absolventă a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, secţia canto. Cum ai ajuns acolo?

- Înainte de universitate, am făcut studii la Liceul de Muzică din Bucureşti. Dar e o poveste mai lungă. În 1997 am participat la Concursul Internaţional „Micul Prinţ”, susţinut de Preşedinţia României, care a avut loc la Bucureşti. După festivitatea de premiere, am mers să vizităm Patriarhia Română şi s-a întâmplat că anume acea vizită mi-a schimbat total traiectoria vieţii. În Aula Patriarhiei, Preafericitul Patriarh Teoctist a ţinut pentru noi o frumoasă predică, iar la sfârşit eu, la îndemnul profesoarei mele de muzică, Raisa Bârnaz, am urcat pe scenă şi am început să cânt „Tatăl Nostru” de Anton Pann. Patriarhul s-a oprit din drum, iar toți cei prezenţi s-au ridicat în picioare. A fost un moment extrem de emoţionant, la sfârşit, sala a izbucnit în aplauze, iar Preafericitul Teoctist, vizibil uimit, s-a apropiat, m-a binecuvântat şi mi-a spus ceea ce nu voi uita niciodată: „Dumnezeu a pus în tine un mare har, care va influenţa multe suflete. Ferice de părinţii care te-au crescut!”. De multe ori m-am gândit că eu, ca artistă, mi-am primit botezul în Aula Patriarhiei Române! Şi minunile nu au mai contenit din acea clipă. În anul următor, în preajma sărbătorilor de Paşti, iată că vin la Tabăra, sătucul meu de baştină din Codrii Orheiului, şi se opresc la poarta noastră două maşini de la Preşedinţia României. Un om cu suflet mare, dl Traian Radu Negrei, pe atunci consilier de stat la Departamentul Culte, Învăţământ, Cultură din cadrul Preşedinţiei Române, venise să le spună părinţilor mei că îmi oferă o bursă de studii în România! Eu însă eram abia un copil de clasa a cincea. Părinţii s-au bucurat, desigur, au discutat împreună cum să procedeze, apoi au ajuns la concluzia că, pentru început, ar fi mai bine să mă transfere la un liceu de muzică din Chișinău. După câteva luni de meditaţii la fluier şi teorie, am fost admisă în clasa a VI-a la Liceul de Muzică „Ciprian Porumbescu”, secția oboi, în clasa domnului profesor Victor Covaliov. Dar dl Negrei, de la Bucureşti, nu a uitat de mine. La începutul anului şcolar 1999-2000, Domnia Sa a revenit la Chişinău, s-a interesat de evoluția mea. Peste o săptămână, mi-a trimis actele de studii la Liceul de Muzică „Dinu Lipatti” din Bucureşti. Acolo am continuat studiile la oboi, în acelaşi timp, am devenit solistă a Corului de Copii şi Tineret „Symbol”, dirijat de profesorul Jean Lupu, cu care am susţinut numeroase concerte şi turnee în ţară, dar şi în Belgia, Germania, Franţa, Norvegia, Bulgaria, Ungaria, Spania. În clasa a IX-a, din dorinţa de a-mi perfecţiona vocea, am intrat la secţia canto clasic. După absolvirea liceului, am urmat aceeaşi secţie a Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti.

- Din câte ştiu, la universitate ai studiat în aceeaşi grupă cu Valentina Naforniţă, astăzi solistă a Operei din Viena. Aţi fost mulţi basarabeni, cum v-aţi simţit la Bucureşti?

- În comparaţie cu alți elevi basarabeni, care întâmpină greutăți în ceea ce priveşte adaptarea, eu am fost mult mai norocoasă, avându-le alături pe două dintre cele mai bune prietene - Vera Laşcu şi Angelica Vasilcov, care aleseseră acelaşi drum, astfel, încet-încet, Bucureştiul a devenit „acasă”. Atât la liceu, cât şi la universitate am întâlnit foarte mulți tineri din R. Moldova, talentaţi, visători şi cu mari perspective în diverse domenii. Printre aceştia – soprana Maria Simion (fostă solista a Studioului Muzical Coral „Lia Ciocârlia”), Vera Laşcu, solistă de muzică uşoară, Angelica Vasilcov (Angelica Vee) – solistă şi compozitoare (profesează în America), Ianna Novac – solistă pop/operă, Valentina Naforniţă şi Mihai Dogotari, ambii solişti la Opera din Viena. Talentul, dăruirea şi capacitatea de muncă sunt caracteristici incontestabile care le asigură succesul. România ne oferă şanse, iar porţile deschise către Europa reprezintă un avantaj în plus pentru a ne afirma.

- Când o asculţi pe Ana Cebotari, te duce gândul la... Maria Cebotari. Tu ce crezi despre această sonoritate de nume?

- Nu de puţine ori am fost întrebată dacă există vreo legătură de rudenie între mine şi celebra cântăreaţă. E doar o coincidenţă, dar sunt fericită că îi port numele. Apropo, prima dată am auzit de Maria Cebotari pe când eram elevă şi aceeaşi profesoară de la Tabăra, doamna Raisa Bârnaz, mi-a adus un timbru poştal cu chipul artistei şi mi-a spus cu multă dragoste: „Ai toate şansele să-i urmezi drumul!”. La acea vreme nu conştientizam ce responsabilităţi presupune acest drum.

- Cum şi unde o să sărbătoreşti Paştele?

- Încă nu am decis. Deşi îmi doresc să petrec sărbătorile alături de familie, din păcate, nu cred că o să pot ajunge acasă, pentru că am câteva angajamente aici, în Bucureşti. Probabil o să gătesc câte ceva din specialitățile tradiţionale şi o să sărbătoresc alături de prieteni.

- Ce-ţi aminteşti despre sărbătorile de Paşti din copilărie?

- Orice amintire despre copilărie şi, mai ales, despre sărbătorile din familie stârnește în mine emoţii dintre cele mai mari, deoarece după plecarea mea la Bucureşti puţine au mai fost momentele în care am avut întreaga familie aproape. Sărbătorile pascale erau cu totul deosebite şi aşteptate cu mare nerăbdare. Îmi amintesc că, în Săptămâna Mare, mergeam cu părinţii în oraş la cumpărături, iar aceasta reprezenta pentru mine un eveniment foarte important, pentru că urma să mă înnoiesc cu rochiţă şi pantofiori, eram în culmea fericirii. Apoi, pregătirea de Paşti cu ouă roşii, miros de cozonaci şi tot felul de bucate alese, gătite cu atâta iscusinţă de cea mai bună bucătăreasă - mămica, ajutată, bineînţeles, de asistenta Anişoara...




În Noaptea Învierii, îmbrăcată în ţinuta mea cea nouă, agăţată de mâna lui tata, mergeam mândră la biserica din sat. Bineînţeles că nu rezistam mult şi adormeam la slujbă, aşa că tata era nevoit să mă aducă în braţe acasă, iar el se întorcea să sfinţească pasca. De voie, de nevoie, mă trezeam la ora 4 dimineaţa, când se întorceau părinţii mei de la biserică, mama îmi punea într-un vas cu apă un ou roşu, unul obișnuit şi nişte bănuţi cu care mă spălam pe faţă. După acest ritual, ne aşezam la masă ciocnind ouăle roşii şi bucurându-ne împreună de marea sărbătoare a Învierii Domnului. Aş da orice să mai trăiesc o dată acele momente...

- Ai cântat pe cele mai distinse scene din România, inclusiv la Ateneul Român. Cum se simte un artist când ajunge pe marile scene?

- Artistul se simte ca într-un spaţiu sacru, încărcat de emoţiile, sonorităţile şi împlinirile artistice ale tuturor celor care au păşit înaintea lui pe acele renumite scene.

- Cum îţi vezi viitorul, pe ce culmi ai vrea să ajungi?

- Nu-mi programez cariera în sensul parvenirii, al arivismului în plan social şi profesional. Visele artistice, împlinirile muzicale, colaborările cu muzicieni teribil de talentaţi care te inspiră şi te provoacă sau titlurile de operă care te marchează reprezintă de fapt adevărata împlinire a artistului. E o mare satisfacţie să reuşeşti prin harul tău să mişti suflete şi să schimbi oameni...

- Este adevărat că în artă 99 de procente sunt de transpiraţie şi doar un procent de inspiraţie?!

- Eu aş zice altfel: munca este cea care încununează darul primit de la Dumnezeu.

- Ai un mesaj către părinţi, înainte de sărbătorile de Paşti?

- Le sunt recunoscătoare părinţilor mei, Grigore şi Tamara Cebotari, pentru faptul că m-au învăţat să muncesc, m-au crescut cu mult drag, oferindu-mi tot ce au avut ei mai bun, fără să mă răsfeţe. Şi mă rog Bunului Dumnezeu să le dea multă sănătate şi linişte sufletească. Să ştiţi că vă am mereu în suflet şi în gând! Fraţi sau surori nu am, deşi mi-am dorit foarte mult, în schimb, pe când împlinisem vreo 12 ani, familia noastră s-a mărit. Verişorul meu, Ionel, a fost adoptat şi adus să locuiască la noi, aşa că dorinţa mea de a avea un frate s-a îndeplinit. Am o familie frumoasă, cu multe rude şi prieteni de nădejde, gata oricând să-mi sară în ajutor. Vă mulţumesc tuturor că sunteţi alături de mine, mă iubiţi, mă iertaţi când mai și greşesc şi mă susţineţi când am nevoie. Paşte fericit tuturor!

Timpul Suplimentul Femeia

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus