Timpul.md

Istorie 4 Aprilie 2020 | 07:00

ARHIVELE NU ARD // Şi morţii acuză comunismul...

I-am putea numi „Generaţia sacrificaţilor” pe buneii şi părinţii noştri, cei care au fost smulşi din cuiburile lor, împreună cu copiii, şi duşi în locurile sălbatice din Siberia. Acolo am suferit de toate - înstrăinare, foame, frig, batjocură, înjosiri şi pedepse fizice.

Bunelul meu, Iacob Arsenie Zgherea, a rezistat numai zece luni în condiţiile de foame şi frig cu care am fost „asiguraţi” în ţinutul Altai. Îl sfâşia dorul de casă, de via plantată cu mâinile lui, de cei dragi rămaşi în Moldova... Bunica era sprijinul lui în toate. Au crescut împreună zece copii. Dar s-a uscat şi ea de atâta dor şi plâns. A decedat şi ea, ambii îngrăşând cu trupurile lor pământul muntos al Altaiului…

Eu şi sora mea eram copii de 13 şi, respectiv, 15 ani neîmpliniţi când am fost urcate în tren şi duse împreună cu toată familia în Siberia. Sprijinul şi nădejdea noastră era mama - o fire plăpândă şi cam bolnavă. Ea, sărmana, s-a zbătut cum a putut şi cum a dus-o capul ca să ne întreţină cu o balandă din urluială de secară ori ovăz şi cartofi îngheţaţi de pe câmp. Pentru a supravieţui umblam după ierburi comestibile - vara, pe coastele munţilor apăreau căpşunele sălbatice. Se găsea coacăza neagră şi roşie, tare ne mai bucuram când dădeam de aceste bunătăţi ale naturii! Numai că era foarte periculos - mişunau şerpi veninoşi peste tot: în iarbă, în apă şi pe munţi. Unii, după ce erau muşcaţi de şerpi, nu mai aveau scăpare.

Nici de foc nu aveam nimic, decât tizicul din bălegar, care era distribuit pe parcele, pentru fiecare familie în părţi egale. În cătunul nostru nu exista magazin. Se întocmea o listă pentru sare, zahăr, grăsime la butoi şi se repartiza cu gramele în contul lefilor mizerabile, celor care lucrau la fermă. Săpun ne dădeau o dată în semestru. Hainele erau kufăici şi pantaloni vătuiţi, rar ne dădeau salopete; încălţămintea - bocanci de porosină cu talpă de lemn sau ciubote mari şi grele de gumă. În primii ani nu doar că n-aveam ce mânca, dar locuiam într-un teleatnik (grajd) trei familii (15 oameni) într-o cameră de 24 de metri pătraţi, întunecoasă, fără masă şi scaune. Dormeam înghesuiţi pe paie ori fân, pe ierburi cosite pentru vite. Abia prin martie 1950 ne-au dat nişte gîrbîli - scânduri cu coajă de copaci necurăţată din care am făcut paturi pentru a dormi familia laolaltă. Trebuia să ai răbdare de Hercule ca să te mişti printr-o astfel de încăpere.

Gerurile erau neobişnuit de mari. După o noapte friguroasă de iarnă eram nevoiţi să stricăm cu lomul sau toporul gheaţa de pe uşa încăperii (care ieşea direct afară). Copiii care se năşteau în acele condiţii sălbatice, cu un punct medical aflat la o depărtare de 30 km, în alt cătun, răceau şi mureau. Aceeaşi soartă o aveau şi mulţi dintre oamenii maturi.

Chiar de la bun început, nouă, noilor sosiţi în acel loc necunoscut, ni s-a adus la cunoştinţă verdictul NKVD: eram aduşi aici pe veci, fără dreptul de a pleca nicăieri, niciodată din acel loc. Iar dacă se va naşte cineva aici, va rămâne aici pentru totdeauna. Cu frica de a nu mai ieşi niciodată din acel spaţiu străin, am trăit opt ani - toţi în chinuri, lipsuri, nevoi şi suferinţe.

Ce copilărie am avut noi? Lucram alături de cei maturi la ferme, la fân, la pregătirea silozului în gropi pentru iarnă. Ne spălam în apa rece a râurilor de munte, dar oricum, nu scăpam de păduchi. O dată pe săptămână venea comendantul de la raion şi ne controla dacă n-am încălcat regulile aspre stabilite special pentru deportaţi. Adesea eram trădaţi de locuitorii fermei, care n-aveau ochi să ne vadă, căci eram mereu etichetaţi drept culaci, exploatatori, iar cea mai grea poreclă era: „Uh tî, maldavan-ţîgan” (Eh, tu, moldovan-ţigan), se vede că îl cunoşteau pe Puşkin, care ne-a dat asemenea calificative în creaţia lui...

Eu aveam şapte clase terminate cu un singur „4”, la limba rusă, la celelalte obiecte aveam „5”. Îmi amintesc că, într-o zi, mi-a atras atenţia un anunţ din ziarul „Trud”, care invita tinerii la studii la o şcoală de pictură. M-am dus la secţia raională, la comendatură, cu anunţul şi le-am spus că aş vrea şi eu să învăţ… Comendantul, un om brutal, care stătea cu revolverul pe masă, m-a luat în răspăr: „Vrei să te faci pictoriţă?! Altceva nu vrei? Marş la fermă! Acolo să putreziţi cu toţii!”. Deşi eram un copil, nu am mai suportat să fiu umilită şi am încercat să-l contrazic, spunându-i că tatăl meu nu ar fi vorbit aşa cu fiica lui… A scrâşnit din dinţi indignat. Am plecat înfricoşată, temându-mă ca în furia lui să nu-mi tragă un glonţ în spate.

Am crescut doi copii şi pe ambii i-am încurajat să îmbrăţişeze profesia de pictor, să realizeze ei ceea ce nu am reuşit eu, la timpul meu, din cauza deportărilor comuniste. Dar nu-l pot uita nici azi pe acel satrap.

Suzana Tecuci,
fostă deportată din Cahul

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus