Editorial

Articolul 13 şi depăşirea unei ruşini naţionale

Este încă un pas în direcţia restaurării în textul Legii Supreme a adevărului istoric, adică a denumirii „limba română”. De facto, româna este deja limbă de stat, după ce pe 5 decembrie 2013, tot Curtea Constituţională a introdus ca preambul Declaraţia de Independenţă în textul constituţiei şi a decis că termenul „limba română”, conţinut în actul fondator al Republicii Moldova, prevalează asupra celui din articolul 13, „limba moldovenească”.

Pentru Republica Moldova şi societatea acesteia, articolul 13 din Constituţia votată în 1994 de doar 80 de deputaţi agrarieni (neocomunişti) şi socialişti-interfrontişti a reprezentat atât una dintre pietrele de moară care ne ţine ancoraţi de spaţiul dominat de Rusia prin conţinutul ideologic imprimat de aceasta, pe când se numea Uniunea Sovietică, în Basarabia, cât şi unul dintre principalele, dacă nu chiar principalul, element de perpetuare artificială a unei crize identitare care convine, în primul rând, inamicilor destinului european şi, inerent, românesc al societăţii noastre.

Dispariţia acestei ruşinoase reminiscenţe a unui trecut post-sovietic de tristă faimă din legea fundamentală ar putea constitui o probă a intenţiilor serioase ale guvernării, având în vedere şi dorinţa exprimată de a introduce ideea integrării europene în constituţie.

Nu putem merge către Uniunea Europeană, indiferent dacă integrarea va avea loc şi indiferent în cât timp va avea loc aceasta, cu un apendice stalinist în legea fundamentală a statului. Altfel, vom continua să stârnim incertitudine şi să proiectăm nesiguranţă cu privire la intenţiile acestui stat, pe termen lung.

Limba română trebuie să fie înscrisă în articolul 13 al Constituţiei, ca limbă de stat a Republicii Moldova, pur şi simplu pentru că denumirea în sine este deja folosită peste tot, în toate instanţele, în şcoli, şi chiar pe site-urile instituţiilor publice. Astfel, putem spune că toată societatea foloseşte, în prezent, denumirea corectă a limbii de stat, această evoluţie fiind una firească şi începând încă din 1989. Atunci când un text de lege, fie şi din legea supremă, se plasează în dezacord cu uzanţa general acceptată din societate, textul legii trebuie schimbat, ca să se potrivească dispoziţiilor sociale.

Astfel, după ce Curtea Constituţională s-a pronunţat privind articolul 13, Parlamentul este obligat să procedeze la modificarea Constituţiei şi să aducă limba română în legea supremă. Legislativul de la Chişinău datorează această acţiune unei societăţi care a luptat în 1989-1991 pentru restaurarea în Basarabia a valorilor naţionale, româneşti, proces care a şi dus, în ultimă instanţă, la proclamarea independenţei acestui stat numit Republica Moldova, oferind mandate de deputat şi posibilitatea de a conduce şi actualilor guvernanţi, deputaţi şi celorlalţi politicieni. Nu în ultimă instanţă, decidenţii de astăzi au o datorie morală faţă de viitorul Republicii Moldova şi a societăţii ei, un viitor care nu poate fi imaginat în absenţa restaurării limbii române cu denumirea ei firească în Constituţie.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *