Timpul.md

Constantin Tănase 14 Februarie 2018 | 08:09

„Azilul singuraticilor”, fragment din cartea „Groapa cu lei”, 2014

Există un paradox, care doar aparent e paradox: omul, fiind sută la sută ființă socială, care „înnebunește” în singurătate în aceeași măsură în care are nevoie de parteneri sociali. Cândva eram și eu înclinat să cred că singurătatea e apanajul, privilegiul și blestemul poeților – din școală ieșeam cu convingerea că poetul este omul „singuratic care suspină și suferă” lângă lacul cel albastru încărcat cu flori de nufăr. Ei bine, cu timpul am înțeles că de singurătate au nevoie nu numai poeții de geniu, filozofii și pustnicii. Toți avem nevoie de singurătate... 

Este omul modern, omul tehnologiilor, mai puțin singuratic, mai „socializat” decât omul de ieri, care nu avea la dispoziție radioul, televizorul, telefonul (mobil), Internetul, rețelele de socializare? Omul de ieri comunica mai puțin decât omul tehnologiilor moderne?

Sunt convins că omul de ieri comunica cu mult mai intens decât cel de azi: copiii prin jocuri, maturii la hore, șezători, clăci, nunți etc. Toate acestea erau veritabile „rețele de socializare”. În timpul socialismului dezvoltat cele mai funcționale „rețele sociale” erau celebrele cozi din magazinele alimentare – acolo se făceau schimburi de noutăți și opinii. Omul de ieri comunica cu semenii săi, cu păsările cerului și florile câmpului, atunci s-au născut baladele și doinele, cântecele de dor și jale...

Omul tehnologiilor moderne nu mai participă la hore, șezători, clăci, nu mai discută cu păsările și florile, nunțile nu mai țin trei zile, ca pe vremuri, ci „de la... până la”, ba chiar și cozile din magazine au dispărut...
Apropo, de aceste cozi. Cred că mulți mai țin minte cum se vindea laptele la Chișinău prin anii 90. În fiecare dimineață, pe la orele 4-5, erau aduse faimoasele butoaie galbene. Oamenii cumpărau câte 2, 4, 6 borcane, puneau laptele la prins și făceau chefir și brânză, fiindcă în alimentare acestea practic dispăruseră. (Unii mai sprințari la minte făcuseră o „afacere” din asta: veneau 3-4 membri ai familiei, fiecare cu 5-6 borcane, apoi vindeau brânză la poarta pieței). Ca să te ajungă rândul și să nu te întorci cu borcanele goale, trebuia să-ți „prinzi” un loc la coadă cu mult înainte de a aduce butoiul. Astfel, „în mod normal”, pe la trei de noapte trebuia deja să prinzi rând. Nu conta că plouă, că ninge sau e ger cumplit, lumea venea, ocupa rând și aștepta. Iată, aceste ore de așteptare deveniseră o veritabilă „rețea de socializare”, se discuta ce s-a spus în ajun la televizor, se treceau în revistă toate bârfele și noutățile din oraș, se făceau schimburi de adrese despre ce se vinde și unde se vinde, se încăierau în polemici politice sângeroase moldovenii (românii) cu rușii, se discuta deschis, fără frică de KGB, căci comunismul căzuse. Aceste cozi deveniseră foarte populare, unii veneau nu atât după un borcan de lapte, cât din interes, din nevoia de „a socializa”...

Comunicarea aceasta se deosebea însă principial de comunicarea de azi pe rețelele de socializare. Am citit undeva că sentimentul singurătății și rețelele de socializare sunt într-o strânsă legătură. Motivația acestei legături mi s-a părut foarte pertinentă. Omul modern, preocupat de carieră și un loc prestigios în ierarhia socială, nu mai are timp pentru familie, rude, prieteni. Devine tot mai singuratic, boală pe care crede că și-o poate trata „intrând” pe o rețea de socializare. Tehnologiile moderne îi oferă miracolul comunicării virtuale foarte simple, comode și operative. Astfel, viața socială se mută pe rețelele de socializare online. La un moment dat, omul chiar începe să creadă că nu e singur, „colecționează prieteniile ca pe niște timbre, nu face distincție între cantitate și calitate și transformă înțelesul profund al intimității și prieteniei într-un schimb de fotografii și de cuvinte pe chat”. Acest om, cu cât „colecționează” mai mulți prieteni, cu atât devine mai singur, fiindcă el nu comunică, ci „postează mesaje”. SMS-urile, emailurile, postarea de mesaje nu este însă o comunicare propriu-zisă. O conversație naturală, pe viu este un exercițiu dificil, trebuie să ții cont de o mie de lucruri – vârsta interlocutorului, dispoziția lui, distanța la care se află de la tine, anturajul unde are loc conversația ș. a. m. d. Într-o discuție pe viu nu-ți poți redacta și edita mesajul, nu poți reveni și șterge nimic. O conversație pe viu cere concentrare maximă, antrenarea mijloacelor nonverbale – mimica, gesturile -, capacitatea de a „lovi în țintă dintr-o frază.

Rețelele sociale îți oferă două iluzii: prima, cea a comunicării, și a doua, că nu ești singur. Realitatea e alta: omul „absorbit” de rețelele de socializare este o umbră mută, care face schimb de mesaje, cu o altă umbră mută. Așa se face că azi, milioane de oameni de pe planetă, „împrieteniți” pe rețelele de socializare, se autoamăgesc că nu sunt singuri, că au cui să-și „împărtășească” gândurile... și cu cât cred mai mult în asta, cu atâta devin singuri.

Spuneam la început că omul are nevoie de singurătate, dar de alt fel de singurătate. Există singurătate care „te înnebunește”, care te ucide, dar există singurătate care te lecuiește și te învie din morți. De ce omul la o durere vrea să rămână singur? Fiindcă dorește să stea la sfat cu sine. Aceasta e o singurătate care te tratează. Omul trebuie să rămână singur în fața unei icoane, a unui amurg de soare, a unei flori înrourate, în rest, trebuie să nu se mai sature de vorbă. Nu pledez contra rețelelor de socializare, dar cine vrea să se trateze de singurătate, să facă altceva, de exemplu, să iasă pe o oră în piață și să caște gura, să asculte ce și cum vorbesc oamenii, să se uite la fețele lor – nici nu știi cum dai de o persoană cunoscută, cu care n-ai vorbit de un secol...

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus