Film

Babilonul lui Gheorghe Ciubuc sau „Ionică şi Dacia lui”

Avea loc o premieră a regizorului Gheorghe Ciubuc – „Ionică şi Dacia lui”. Reprezentantul Uniunii Cineaştilor, dl Sobor, ne-a prezentat autorul, subliniind faptul că Uniunea nu dispune de niciun bănuţ pentru filme, dar iată că regizorul Gheorghe Ciubuc a mai făcut o faptă, precum în anii ’90, când a speriat migranţii sovietici veniţi buluc la fabrica de carton din Sângera sau la gigantica uzină de computere ce se întindea pe cernoziomul orăşelului Stăuceni. Atunci, filmul său ne-a făcut să nu mai acceptăm această gigantomanie sovietică.

În sărăcia de azi, autorul – care, de fapt, luptă şi el cu existenţa -, şi-a convins prietenii (actori, cameramani, paraşutişti) să coboare la vatra Butucenilor. L-a frapat soarta unui copil de ţărani şi a vrut să facă un film, ca s-o cunoaştem şi noi.

Din primele clipe ale filmului, mi-au dat lacrimile, căci am simţit cum mă deplasez şi eu în copilăria mea. Această rotaţie compoziţională în atmosfera Butucenilor m-a uluit şi m-a făcut să scriu câteva cuvinte despre Babilonul nostru din Orheiul Vechi, simbolizat de maestrul Gheorghe Ciubuc prin filmul „Ionică şi Dacia lui”.

În acest film pastoral şi mioritic, însoţit de armoniile cavalului, ne regăsim şi noi, toţi cei stabiliţi în capitală, dar şi cei rămaşi la vatra strămoşească.

Însuşi regizorul, născut în mahalaua Schinoasa din Chişinău în anul 1958, a avut parte de aceeaşi copilărie, cu problemele unei familii numeroase.

Am rămas cu nostalgia parfumului de Butuceni, captivat total de atmosfera kusturiciano-butuceniană. M-am simţit cucerit de portretul eroului principal – Ionel, un copilaş care-şi duce povara zilelor noastre de criză la ţară, sub cerul înalt al Butucenilor, o „metropolă” a pictorilor consacraţi: Andrei Sârbu, Mihai Grecu, Vlad Palamarciuc, Ion Morărescu, Aurel David, Iurie Platon, Filimon Hămuraru, dar şi a unor savanţi istorici, arheologi ş.a.

Părinţii lui Ionică se plâng că el este unicul elev în clasă şi nu le este clar ce învaţă el acolo. Dar eu, privind cu sete de copilărie pelicula, am înţeles că acest păstoraş cu două căprioare pricepe totul, începând cu istoria acestui meleag de cetăţi. Toţi îl cunosc aici şi ca meşter – face mici figurine istorice şi le vinde turiştilor. Este îndrăgostit şi contopit total cu flora acestui muzeu natural sub cerul liber. Eu, ca plastician, pot confirma că, din punctul de vedere plastic, compoziţia acestui amfiteatru este întrepătrunsă de monumentalism poetic.

Un al doilea erou al filmului – cu factură de sihastru, care poartă o barbă naturală impunătoare – este idolul Uniunii Artiştilor Plastici – Ion Sfeclă. Acest personaj tipic s-a contopit perfect cu stâncile crăpate şi parfumate de tăria soarelui butuceniesc. Întreg alaiul şi pitorescul filmului sunt scanate de acest personaj argintat de anii creativi.

În film, speranţa mare a acestor doi eroi şi-a găsit ecoul în lacrima sfântă care licăreşte mereu pe bolta sihăstriei Butuceni. Iată că Ionică a mai vândut o sculptură – „Drumul – Clopotniţa – Crucea”.

Oare care-i viitorul tău, băiete?

Vasile Dohotaru,
maestru al artelor

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *