Timpul.md

Social 7 Noiembrie 2016 | 06:50

Banii din străinătate dor

Dacă la sfârşitul anilor ’80 ai secolului trecut Republica Moldova avea o populaţie de aproximativ 4,5 milioane de oameni, în 2016, potrivit datelor Biroului Naţional de Statistică, în ţară trăiesc puţin peste 3,5 milioane de persoane. Procesul este însă în continuă scădere.

Un studiu realizat la începutul anului curent de către BBC, prezintă că 106 moldoveni părăsesc țara zilnic. Odată plecați, aceștia sunt supuși unor critici dure din partea conaționalilor rămăși în Moldova, care consideră că peste hotare banii se obțin cu ușurință. La fel ca și alții, Alina Berbec, o tânără de 25 de ani, originară din satul Alexandru Ioan Cuza, raionul Cahul, și Mihai Florea, un băiat de 24 de ani din Chișinău, au decis să-și încerce norocul printre străini. Prin ce experiențe au trecut și ce gust au avut banii în străinătate, aflați în materialul ce urmează.

„Îmi era dor de părinți, vroiam să fiu cu ei”

În vara anului 2010, când a decis să emigreze în Italia, Alina Berbec era absolventa liceului din localitatea natală. Tânăra a fost crescută de bunică, pentru că părinții au ales calea emigrării pe când aceasta era doar o copilă. Alina a avut deja o tentativă de plecare, care se încheiase doar cu o vacanță la Florența. Pe atunci, era o adolescentă de 16 ani care nu s-a putut acomoda cu stilul de viață de acolo, îi era dor de prieteni, de bunică, de școală și de tot ce însemna acasă. Astfel, printre lacrimi, s-a reîntors în țară și și-a continuat studiile. Trei ani mai târziu, în seara balului de absolvire, fata a luat hotărât o decizie. „Am înțeles că în Moldova nu mă mai țin prea multe lucruri și că prietenii mei aveau să plece la studii. Iar mie îmi era dor de părinți, vroiam să fiu cu ei. A doua zi după balul de absolvire, mi-am făcut valiza și am plecat, probabil dacă mai zăboveam un pic - renunțam și de data aceasta”, își amintește tânăra.

Dacă pentru Alina Berbec decizia de a pleca din țară a fost spontană, pentru Mihai Florea aceasta s-a dovedit a fi ultima și unica soluție de a avea un trai decent. Tânărul nu-și imagina niciodată că va emigra. „Mama este de 17 ani printre străini și nu și-a dorit ca noi să gustăm aceeași pâine. De aceea eu am absolvit Colegiul de Telecomunicații, iar imediat după aceasta m-am angajat la o întreprindere de stat și mi-am continuat studiile în domeniul juridic la Universitatea de Stat din Moldova. Visam că voi reuși să fac ceva pentru țara asta, dar cel mai mult îmi doream să am o familie completă, să nu repet soarta părinților mei. Dar n-a fost să fie”, recunoaște tânărul.

„Mai bine de un an purtam aceeași pereche de blugi”

Gândul de a pleca a început să-l macine pe Mihai atunci când a înțeles că salariul de 3500 de lei nu-i ajunge nici pentru strictul necesar, altminteri pentru distracții. „Aveam 23 de ani și înțelegeam că așa nu mai poate continua. Mama avea probleme și nu mai putea să ne ajute cu bani. Eu de mai bine de un an purtam aceeași pereche de blugi, pe care seara o spălam și-o uscam la aragaz, pentru ca dimineața s-o pot îmbrăca din nou. Iar când am pierdut și talpa de la încălțăminte, am înțeles că până aici a fost. Salariul pe care-l aveam abia de-mi ajungea pentru a achita întreținerea și mâncarea. Nu mai vorbesc de haine sau ieșiri cu băieții în oraș”, își amintește bărbatul.

Ajunsă la Florența, Alina Berbec s-a acomodat repede și a început să urmeze un curs în domeniul serviciilor hoteliere, după care a decis să-și încerce norocul și cunoștințele la Facultatea de Științe Economice și Turism de la Universitatea din Florența. „Examenele de admitere nu mi-au dat mari bătăi de cap. Am avut însă emoții la cel de limbă italiană. Deoarece pe cât de simplă era limba vorbită, pe atât de grea mi se părea gramatica”, spune tânăra.

A urmat apoi o perioadă în care a trebuit să demonstreze că e capabilă și că are abilități și cunoștințe. „Nu m-am simțit niciodată discriminată, dar mi-am dorit întotdeauna să demonstrez că sunt capabilă chiar dacă sunt străină”, susține Alina Berbec. A terminat facultatea și s-a angajat ca recepționistă la un hotel din centrul vechi al Florenței. Este mulțumită de munca sa, dar susține că nu i-a fost tocmai ușor s-o obțină. „În prezent, în Italia este foarte greu să găsești un loc de muncă, dacă însă cunoști pe cineva, totul devine mult mai ușor”, povestește moldoveanca.

„Spălam vase aproape 15 ore pe zi… dar eram fericit”

Pentru Mihai Florea lucrurile nu au fost tocmai ușoare. A ajuns la Caserta, un orășel din sudul Italiei, fără a cunoaște limba locală și fără a avea o idee clară despre ceea ce urmează să se întâmple în viața lui. A văzut și a cunoscut moldoveni, ruși, ucraineni care de mai bine de un an își căutau cu disperare un loc de muncă, el însă susține că a fost norocos. „Eram de două săptămâni la Caserta și mă plimbam pe străzi în căutarea unui loc de muncă. Când într-o zi mă sună mama și-mi spune că la pizzeria de la parterul casei în care locuiam era nevoie de un spălător de vase. N-am stat mult pe gânduri, am plecat într-acolo și în aceeași zi am semnat contractul de muncă”, povestește tânărul.
Ce-a urmat după, nu a fost tocmai rupt din poveștile cu moldovenii fericiți care obțin cu ușurință banii în străinătate. „Spălam vase aproape 15 ore pe zi, în apa rece ca gheața, iar la finalul zilei făceam curat în bucătărie împreună cu un coleg român. Ajungeam acasă la ora trei dimineața și nu puteam dormi din cauza mâinilor uscate și umflate. Dar eram fericit că aveam un salariu, care-mi permitea să am cel puțin două perechi de blugi în dulap”, spune Mihai.

„Pot să muncesc zi și noapte, atâta timp cât sunt respectat”

Tânărul a muncit două luni ca spălător de vase, după care întâmplător, a atras atenția șefului său și a fost avansat în funcția de ajutor de pizzier. „O nouă funcție vine cu alte obligații și cu alte răni. Aveam mâinile pline de tăieturi, deseori mă trezeam într-o baltă de sânge și-mi venea să urlu de durere. Pe lângă pregătirea ingredientelor și aranjarea lor pe pizza, trebuia zilnic, să prepar aluatul și să-l pun în frigider chiar și atunci când teoretic eram liber. Tot atunci, în singura mea zi de odihnă trebuia să scot gunoiul. Și în general tot ce se întâmpla în pizzerie era sub responsabilitatea mea. Asta pentru că avusem nenorocul să locuiesc în același bloc în care era situat localul”, spune Mihai Florea, vizibil emoționat.

Chiar dacă recunoaște că mulțimea de obligații nu au venit la pachet și cu o majorare de salariu, băiatul susține că nu ar fi renunțat la muncă, dacă ar fi fost respectat. „Eu pot să muncesc zi și noapte, atâta timp cât sunt respectat. Iar peste hotare, oamenii îndură de multe ori umilințe, doar pentru a obține un ban. Am simțit asta pe propria piele timp de un an și trei luni”, afirmă moldoveanul.

Reîntoarcerea în Moldova este deocamdată doar un vis

Deși, Italia i-a oferit multe oportunități, Alina Berbec ia în calcul și o posibilă reîntoarcere în Moldova. „Nu neg faptul că îmi este dor de tot ce înseamnă Moldova. Aș vrea să fac ceva pentru țara mea. Deocamdată însă, acestea sunt doar niște planuri din viitorul apropiat sau poate prea îndepărtat. Noi cei plecați, din păcate, suntem considerați străini atât în locul în care emigrăm, cât și în țara de unde venim. Suntem considerați străini cărora banii le cad din pod”, reiterează Alina.



Chiar dacă, în ultimul an, Mihai Florea a trăit peste hotare atât experiențe pozitive, cât și negative, acesta nu-și vede viitorul în Republica Moldova. „Am venit în vacanță în Moldova, iar ce văd aici mă întristează. Parcă e și mai multă sărăcie decât acum un an și parcă moldovenii plecați sunt și mai condamnați de cei rămăși în țară. Vreau să știți că peste hotare nu te așteaptă câinii cu colaci în coadă. Și acolo e greu, iar banii obținuți sunt deseori echivalentul multor ore de muncă peste program. Deși în tot acest timp m-a măcinat un dor de casă, nu m-aș întoarce deocamdată. Pentru că acolo îmi pot asigura o masă de trei ori pe zi și haine de schimb. Acasă nici măcar atât nu-mi permit!”, a conchis tânărul.

Potrivit statisticilor oficiale oferite de BNS numărul imigranţilor moldoveni prezenţi în Italia a crescut de la circa 4.000, în 2001, la peste 150 000 la începutul anului curent. Aceste date prezintă doar cetățenii care se află legal pe teritoriul peninsulei, pe când numărul real al conaționalilor plecați în Italia este învăluit în mister.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus