Timpul.md

Cultură 7 Martie 2016 | 08:30

Ce ne facem cu „vulgaritatea” în teatre

Arta creată în spațiul dintre Nistru și Prut, dar în special teatrul, după vigilenta cenzură sovietică s-a trezit dezlegată la mâini și picioare, liberă să se dezvolte în toate direcțiile posibile.

 Acum, iubitorii de teatru au din ce să aleagă: să meargă la iubitul Teatru „Mihai Eminescu” sau la îndrăznețul Teatru „Eugene Ionesco”, să petreacă o seară la clasicul Teatru „Luceafărul” sau la contemporanul Teatru Studio „Geneza-Art”, să se delecteze cu pătrunzătorul Laborator Teatral „Foosbook” sau provocatorul Teatru „Spălătorie”. Totuși, odată cu eliberarea de sub cenzură, nu doar numărul teatrelor și a diversității subiectelor abordate au crescut, ci și opiniile spectatorilor despre ce e bine și ce nu să se facă pe scenă. Bunăoară, recent, am prins o dezbatere despre cât de „vulgare” sunt unele spectacole de pe scenele chișinăuiene, subiect despre care am discutat cu cei care fac ca teatrul să existe. 

Dacă spectatorii consideră drept vulgaritate prezența excesivă a înjurăturilor sau a glumelor cu tentă sexuală, atunci, în urma discuțiilor cu actori și regizori, am aflat că vulgaritatea, în ochii lor este cu totul altceva. În viziunea regizorului Mihai Fusu, cel care stă la cârma Laboratorului Teatral Foosbook, vulgaritatea vine din necunoaștere, poate chiar și din lipsa de simțire a unui ne-artist, un om fără abilități, care lasă propriul caracter și viziuni, străine artei, să se strecoare în spectacol.

Înjurăturile în teatru, ca-n viață

Mihai Fusu este de părere că nu neapărat teatrele au devenit vulgare, ci spectatorii nu s-au obișnuit cu noul limbaj. „Acesta vine din viață. Dacă citim cronicarii, vom observa că ei scriu diferit de contemporanii noștri. Oricum, nu putem spune că dacă vorbești frumos, ești om educat și nevulgar. Foarte des, oamenii își voalează adevărata ființă și adevăratele intenții. În ceea ce privește cuvintele care desemnează organele genitale, de exemplu, dacă să vorbim despre filmele americane, care iau și Oscarul, foarte des cuvintele considerate de noi vulgare, sunt traduse în română altfel decât semnificația lor. Cuvântul „fuck”, se traduce „E, mama naibii, ă, drăcie!”, deși el semnifică nemijlocit actul sexual. În franceză, există cuvântul „foutre”, care are aceeași rădăcină cu cuvântul din română, fiind de origine latină. Acesta, în realitate, are sensul de „a bate la cap”. Cuvintele își schimbă sensurile”, explică regizorul Mihai Fusu.

Potrivit acestuia, în Franța sau Marea Britanie, cuvintele care semnifică organele genitale, nu sunt considerate cuvinte de ocară, ele fiind acceptate de dicționare, de literatură etc. Mai mult, regizorul consideră că limba unui profesor și cea a unui spicher la radio nu poate fi pusă în rând cu discuția a doi prieteni la bucătărie și nici cu monoloagele dintr-o operă de teatru, literatură sau film.

„În ultimele, dacă nu este folosită limba vie a celor care o vorbesc, ea este falsă. O operă de artă trebuie să-și permită orice, ea este subiectivă și nu are ca scop educarea lingvistică a oamenilor. Asta fac profesorii sau părinții. Opera de artă, prin limba ei, are ca scop să îmbogățească spectatorul cu fenomenele vieții, să studieze ființa umană. Iată de ce, în teatru avem voie să folosim orice cuvinte, dar aici contează cum le folosim și în ce situații. Dacă un personaj este o ființă marginală, noi nu avem dreptul să nu-l includem în spectacol. Nu putem vorbi doar despre oameni elevați. Dacă personajul este rănit, el nu va spune „eh, drăcie”, el va înjura, iar asta corespunde vieții lui adevărate”, ne convinge Mihai Fusu.

Mâzgălitura care a luat premiul I

În același timp, actrița și regizoarea Daniela Burlaca, de la Teatrul Studio „Geneza-Art”, consideră că vulgaritatea nu se prea regăsește în teatrul moldav. „Lumea e cam pudică, se simte incomodată și de erotic. Oricum, nu aș folosi cuvântul „vulgar”, ci „ordinar” sau „urât”. Ca să faci un spectacol cu elemente vulgare, trebuie să ai tupeu sau curaj, sau trebuie să fii nul, probabil”, declară regizoarea. Întrebată dacă înjurăturile sau glumele cu tentă sexuală în spectacole nu sunt un pericol pentru tinerii care frecventează teatrul, aceasta a declarat că adevăratul spectacol începe în stradă, or, teatrul nu trebuie să se ocupe de educație, ci părinții și școala. „Teatrul pur și simplu ar trebui să evite cotidianul. De se înjură în spectacolele noastre, trebuie să recunoaștem că există lume și pentru așa gen de „artă”, lume care vrea să audă asta. Fiecare teatru și spectacol, până la urmă, au contingentul lor”, afirmă regizoarea.

Petru Hadârcă, regizorul și directorul Teatrului Național „Mihai Eminescu”, de altfel, recunoaște că nu acceptă înjurăturile și vulgaritățile, decât cu mici excepții, în spectacolele teatrului pe care-l conduce. „Poate sunt mai de modă veche sau mai pudic, dar asta nu înseamnă că eu am dreptate. Totuși, sunt excepții, atunci când aceste elemente sunt argumentate”, declară el. Potrivit acestuia, totul ține de educație și de cei șapte ani de acasă, căreia i se datorează „un spectator aparte, elevat, cult, frumos, înțelept, inteligent”. Totuși, directorul teatrului conștientizează că prezența înjurăturilor în unele teatre este o normalitate.

Dumitru Furdui, amintește Petru Hadârcă, a scris despre teatrul pe vremea comuniștilor, în care explica întâmplarea actului de creație, prin necesitatea artiștilor de a face o aluzie în așa fel încât autoritățile să n-o sesizeze. Or, după revoluție, a dispărut cenzura și au apărut expresii diferite în teatru. „Povestea și un caz real, de prin 77, la o expoziție internațională de pictură, din Montreal. Trimisese un pictor din Franța lucrările sale. Înainte de asta a dat un chef mare, o beție, în timpul căreia au mâzgălit și și-au făcut de cap pe-o pânză. Din greșeală, această pânză a fost trimisă la expoziție, unde a fost expusă drept o lucrare de artă. Culmea este că aceasta a luat locul întâi în cadrul competiției”, exemplifică Petru Hadârcă, făcând aluzie la felul în care apreciem lucrurile noi sau necunoscute.

Cât sens, atâta vulgaritate

Bunăoară, regizoarea Luminița Țâcu, care se consideră mai curajoasă și a abordat mereu teme mai speciale, vulnerabile, afirmă că, pentru ea, limita dintre vulgaritate și decență este aproape inexistentă. „Înjurăturile și goliciunea în sine niciodată nu au însemnat vulgaritate. Orice poate deveni vulgaritate atunci când este lipsit de mesaj și nu știi de ce faci. Atunci fiecare înjurătură sau goliciune este lipsită de argumentare. Totuși, ținând cont de faptul că destule spectacole sunt lipsite de sens, tot atâtea sunt și vulgare”, afirmă regizoarea.

Ea amintește de un caz care a avut loc acum 2-3 ani, într-un teatru autohton, unde actorii au reacționat foarte dur când, în alt spectacol, a apărut un penis desenat pe o tablă. „Ei, eu am întrebat cum s-a putut întâmpla așa ceva. Ca după asta, să-i văd jucând o piesă, în care ei spuneau „Du-te-n chi, du-te-n pu”, nu ca înjurătură completă, ci anume așa cum auzi. Nu o spuneau așa cum e înjurătura făcută de la mama ei. Atunci nu mi-a venit să cred. Asta se întâmplă pentru că fiecare crede că ce face el nu este vulgar”, afirmă cu regret Luminița Țâcu.
În același timp, actorul Ștefan Bouroșu prezent pe scena Teatrului „Eugene Ionesco”, spune că vede vulgaritatea ca un mijloc, un procedeu care poate să fie folosit pentru o mai bună înțelegere a piesei, personajului, ideii. „De exemplu, avem un text dramatic, acțiunea se petrece într-o închisoare și personajele de acolo au un comportament/limbaj vulgar. Atunci ignorarea acestui limbaj/ comportament de către actor/regizor înseamnă o denaturare a situației propuse”, explică actorul.

Așadar, ceea ce în societate este considerat vulgar, pe scenă este doar o oglindire a societății sau cel puțin a unor elemente din ea… 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus