Centrul

Lumea teocentrică, undeva până la Revoluția franceză, reprezenta societatea care în centrul ei îl are pe Dumnezeu. El e reperul. El e centrul universului. Apoi a apărut necredința și lumea a început să spună că nu Dumnezeu e centrul, ci omul. Theos în greacă înseamnă Dumnezeu, iar antropos e om. De aici s-au format cuvintele teocentric și antropocentric. Deși, dacă ne raportăm tot la greacă, antropocentrismul e un cuvânt mai mult decât inexact, e un termen care se contrazice pe sine. Antropos, termenul ales de greci să reprezinte omul, s-ar traduce: cel ce privește în sus. Iar cel ce privește în sus, privește spre centru și nu poate fi centrul. Centrul e mijlocul, nu oscilează spre sus-jos.

Însă, acest concept de antropocentrism vorbește mult despre cine suntem și care sunt valorile noastre. Mulți filosofi au susținut că am trecut și de această etapă, iar acum am fi nihilocentriști – centrul nostru este nimicul. O astfel de viziune asupra centrului nostru de interes mi se pare aproape flatantă. Parcă e o vagă trimitere spre o nirvană budistă. Atâta lepădare de noi înșine până la supremația nimicului. Să fim serioși! Oamenii nu au fost niciodată mai egoiști ca acum.

Sportul universal al omului de astăzi e să își caute scuze pentru orice comportament. Nu vorbesc de o îndreptățire în fața celorlalți, ci în fața propriei conștiințe. „Nu pot dicta inimii”, „om sunt și eu”, „toți greșim…”. Găsim în permanență o scuză pentru actele noastre. Că jefuim un sărac, că jignim un om, că rănim pe cineva, că ne destrămăm familia. Mereu ne găsim o scuză ca să putem dormi mai bine noaptea. Și ne complăcem în această minciună fără măcar să regretăm răul făcut.

De aceea e importantă spovedania. Preotului nu îi putem spune așa; lui îi spunem simplu: vând marfă expirată ca să nu pierd bani, nu o mai suport pe cutare colegă așa că i-am spus toate lucrurile astea urâte, iubesc pe altcineva așa că nu mai pot sta cu soțul, îmi înșel soțul/soția. Enumerând în felul acesta faptele noastre, la o oarecare distanță de la înfăptuirea lor, înțelegem și singuri cât de urâte sunt și, în noi, începe să apară pocăința alături de convingerea că nu facem ceea ce e bine.

Ar trebui să ne ascultăm cu atenție, atunci când povestim unui prieten faptele noastre, căutând tot felul de scuze și motive, sperând că el ne va da dreptate, tot ce spunem e de fapt: eu, eu, eu! Așa că nici vorbă de nihilocentrism, nici măcar antropocentrism – fiindcă asta presupune să vedem omul generic ca centru, ca în cântecele comuniste: „hei omule,/ hei bravule,/ vântul poți opri din loc,/ și poți stinge mări de foc,/ ploaia ce cade șuvoi, poți trimite înapoi…” (ăsta e antropocentrism!). Dar nu, la noi e vorba de cel mai jalnic cu putință egocentrism: eu, eu, eu! Eu sunt centrul universului, buricul pământului, rațiunea existenței. Și corpul meu mă poate servi în egoismul meu, așa că trebuie să fie perfect.

De aici începe altă distracție, altă cheltuială: haine la prețuri ridicole, botox, silicoane, bronz artificial – contra cost și nu în ultimul rând îngâmfarea; mândria exacerbată. Iar povestea noastră pe lume devine una absolut solitară (eu, eu, eu), iar celălalt e important doar dacă mă poate iubi sau satisface. Familia e redusă la capacitățile sexuale ale relației, prietenia la măgulire și la justificarea faptelor noastre jalnice.

Să fim sinceri: nu suntem capabili să iubim, ne-am pierdut credința, iar în centrul lumii noastre e doar propria persoană. Dumnezeu are un sens doar pentru că nu putem accepta dispariția noastră, iar mersul la biserică e o altă modalitate de a ne alimenta buna părere și marea dragoste ce o nutrim pentru noi înșine.

E timpul să ne debarasăm de noi înșine, să deschidem bine ochii în jurul nostru, să vedem cine suferă din cauza noastră și să înțelegem că adevărata frumusețe nu se întâlnește cu botoxul și hainele de firmă. Ci frumusețea apare atunci când învățăm să spunem TU. Și atunci când chipurile noastre pot oglindi frumusețea deplină, veșnică și adevărată a harului dumnezeiesc la care am fost chemați să fim părtași (II Petru 1; 4).