Cine suntem

– Care este profesia ta?, întreabă un reporter de la BBC pe un şef de trib aborigen.
– Meseria mea este să-ţi aduc aminte, răspunde aborigenul.
Cred că noi, românii, ar trebui să ne angajăm într-o asemenea activitate – exerciţii de anamneză – cu cei care ne anchetează ciclic, istoric, asupra identităţii. Să le aducem aminte ce au făcut cu noi şi din noi.
– Ai fost vreodată prin pădure?, îl întreabă, de data aceasta, şeful de trib pe reporterul BBC.
– Da, răspunde surprins acesta.
– Şi te-ai uitat la copaci?
– Da!, răspunde şi mai mirat reporterul.
– Şi n-ai observat că şi copacii se uită la tine?
E timpul să ne întrebăm: cine pe cine priveşte, cine pe cine măsoară şi, mai ales, cu ce ochi?

O doamnă, antropolog american, făcea un studiu de la distanţă asupra poporului român, în 1943. Ce este interesant este faptul că analiza interpretativă a reacţiilor poporului român, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, este făcută din perspectiva reflexului gândirii de tip limitativ-evenimenţial, istoric şi politic, fără nicio conotaţie de altă dimensiune.

La acest microscop, sub ale cărui lentile „obiective” se desfăşoară pulsul emoţional şi tainic al unui neam, nu numai cu o altă forma mentis, dar şi cu un alt suflet, putem vedea răsturnat felul de a gândi şi de a simţi al celui care ne observă. Lectura strict „ştiinţifică” şi politică a unor evenimente este total opusă firii româneşti.

Sfântul Nicolae Velimirovici, din Serbia, spunea despre români că sunt un exemplu de credinţă: îi mulţumesc lui Dumnezeu când au recoltă, iar atunci când n-au, nu dau vina pe Dumnezeu, ci se gândesc la păcate. Ochiul antropologului observă, cu distanţă obiectivă, „superstiţia creştină” a poporului român vizavi de dezastrul naţiunii în război.

Acest „la distanţă” îmi aduce aminte de o poveste orientală, în care doi călugări budişti traversau un râu furtunos, pe o punte aşezată la distanţă. Unul dintre călugări, curios, îl întreabă pe celălalt dacă ştie ce adâncime are râul. Iar celălalt, în loc să-i răspundă, îl împinge în apă. Abia atunci, cel aruncat în apă, nemaifiind la distanţă, a măsurat şi alte măsurabile decât cea iniţială. Şi anume, pe lângă adâncimea râului, a măsurat sensibil: temperatura scăzută a apei, viteza periculoasă a râului; şi a mai măsurat o nemăsurabilă, mai preţioasă ca toate: frica de a nu se îneca.

Aruncaţi-i de pe acest pod la distanţă, în apa periculoasă a istoriei noastre, pe mai mulţi observatori de la distanţă; şi atunci, cărţile despre istoria noastră s-ar scrie altfel, ar fi mai meditative, mai profunde şi mai drepte. Lăsaţi-i să înoate în apa de iad a Aiudului, a Sighetului, a Piteştiului pe cei care fac astăzi studii la distanţă asupra totalitarismului şi-o să vedeţi că nu vor mai fi specialişti, ci vor deveni victime; şi, printre ei, poate se va găsi şi vreun mărturisitor. Istoria contemporană are nevoie acum mai mult ca oricând de mărturisitori.

Ei, mărturisitorii, sunt singurii care pot da măsura adevărată a identităţii neamului românesc.

Francezii spun că popoarele fericite n-au istorie. Pesemne că cele nefericite se încarcă şi cu istoria netrăită a celor fericite. Toate familiile fericite se-aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei (Lev Tolstoi).

Cerându-i-se să definească conceptul de naţiune, Alexandru Dragomir, unul dintre marii noştri filosofi, fost elev, printre altele, al lui Heidegger, face un demers de metodă fenomenologică asupra conceptului de naţiune.

Reamintind că, în concepţia lui Aristotel, existenţa este formată din substanţă – ousia – (casă, pom), sau are dimensiune temporală (ziua, războiul), subliniază că naţiunea se circumscrie în zona existenţei temporale, care este caracterizată prin veşnică schimbare, dovedind mereu altceva şi conţinând, în ultimă instanţă, straturi de existenţă.

Dimensiunea temporală nu este tangibilă fizic, pe ea nu se poate pune mâna, ca în cazul ousiei (casă, pom). Naţiunea ca existent aparţine acestei dimensiuni. Ea este făcută din timp şi în timp, ceea ce ne translatează rapid din domeniul realităţii în cel al semnificaţiei. Naţiunea este acest mod de a fi, temeiul ei nefiind ousia („substanţa”), ci dimensiunea temporală, iar esenţa acestei dimensiuni ţine de domeniul semnificaţiei.

Orice semn, spune Alexandru Dragomir, „trimite la ceva, se raportează la ceva. O săgeată care devine indicator nu mai este săgeata pe care o slobozesc din arc, ci un semn, adică ceva care trimite la altceva decât la sine însuşi”.

Şi astfel, un teritoriu fizic oarecare, un spaţiu geografic, măsurabil şi cartografiabil, devine PENTRU MINE patria mea. Un fenomen lingvistic devine PENTRU MINE limba mea. O istorie oarecare devine PENTRU MINE trecutul meu.

Istoria poate să fie, astfel, tragem concluzia, o suită de evenimente, dar trecutul comportă în substanţa lui o suită de semnificaţii ale acestor evenimente. În felul acesta, naţia se defineşte şi ca investiţie a omului în timp.

În spaţiul realităţii, semnificaţia acestora: limbă, trecut, ţară, „devine pentru mine ob-iectum, adică pot fi văzute din afară, cu detaşare, ca ceva aruncat în faţa ta şi care poate fi considerat şi contemporan ca atare. Intrând însă în domeniul de semnificaţie, ele devin sub-iectum, ceea ce înseamnă că eu mă aflu dedesubtul lucrului care mi se-ntâmplă” (Alexandru Dragomir). Demonstraţia se încheie metaforic, filosoful făcând o analogie între cele două atitudini – ob-iectum şi sub-iectum – şi aceea, total diferită, a doctorului care consultă şi a bolnavului care pătimeşte boala; cel din urmă este sub-boala sa, o îndură.

Această raportare a unei realităţi obiective la MINE devine intraductibilă şi netransmisibilă, nu poate fi vehiculată în termeni raţionali, rămânând astfel una subiectivă şi iraţională. În consecinţă, ţara este „tot ce-am investit material şi sufleteşte de-a lungul timpului într-un anumit teritoriu geografic, istoric şi lingvistic; dar acest teritoriu întreit m-a investit pe mine ca român” (Alexandru Dragomir).

Încercând să ducă judecata la nivel de imagine, adică să cuantifice în alt sistem de referinţă ceea ce e greu de cuantificat la nivel de concept – o imponderabilă –, Alexandru Dragomir descoperă, în chip minunat, această graniţă dintre ousia („substanţă”) şi dimensiunea temporală, mai bine zis între vizibilul puterii istoriei şi invizibilul puterii lui Dumnezeu, pe care o ilustrează cu fragmentul eminescian din Scrisoarea a III-a, al întâlnirii dintre Baiazid şi Mircea cel Bătrân.

Îmi permit să reamintesc şi să comentez raportul întâlnirii, ca o continuare a gândului filosofului. Baiazid trăieşte uimirea opoziţiei din partea unui nimic istoric:

Cum, când lumea mi-e deschisă a privi, gândeşti că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?

Ciotul fiind prezenţa în istorie a lui Mircea cel Bătrân. Raportul dintre cei doi trebuie analizat mai profund, pentru că el denotă atitudini diferite, plecate din substanţe umane diferite, şi, în ultimă instanţă, din credinţe diferite.

Nietzsche spunea undeva că „nu poţi cere fiarei să nu fie fiară”; dar, cel puţin, adăugăm noi, să-ncerci să o îmblânzeşti. Şi cam aceasta a fost îndeletnicirea poporului român de-a lungul veacurilor: s-a ocupat cu îmblânzirea celor din jur. Vulpea îi spune Micului Prinţ: de vrei să ne împrietenim, îmblânzeşte-mă. Am văzut această vocaţie ratată, a poporului român, de Mic Prinţ încercând perpetuu să îmblânzească ceea ce nu era de îmblânzit şi să se împrietenească cu neprietenii din fire. Şi poate că lucrul acesta l-a făcut pe Gheorghe Brătianu să spună că singurul prieten al poporului român este Marea Neagră. De aceea, aş spune că acest popor are o singurătate istorică de dimensiuni tragice.

De-o fi una, de-o fi alta, ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război!

Este răspunsul dat de Mircea lui Baizid. Este, de fapt, răspunsul popoarelor veşnic crucificate de o istorie barbară.

Dan Puric

(Preluat din cartea „Cine suntem”)

(Continuare în numărul de vinerea următoare)