Comrat-Chişinău: un an fără dialog

Totodată, în calitate de mijloc de comunicare între Centrul republican şi regiunea de sud a ţării au fost utilizate nu dialogul şi colaborarea, ci acuzaţiile reciproce. Se va modifica oare în anul care vine retorica conflictuală a părţilor? Reprezentanţii societăţii civile din Găgăuzia şi-au expus pentru agenţia IPN opiniile şi aprecierile lor.
—

Trecând în revistă motivele informaţionale de rezonanţă, care s-au produs în relaţiile dintre Chişinău şi Comrat pe parcursul anului care se încheie, trebuie să recunoaştem: dacă dialogul a şi fost dintre cele mai saturate, atunci, mai curând, cu evenimente negative. Anul 2013 a devenit primul an de activitate a noii componenţe a Adunării Populare a Găgăuziei, majoritatea căreia a constituit-o fracţiunea unuia dintre partidele de guvernământ din Moldova şi care, în mod practic, s-a aflat într-un conflict permanent cu başcanul Mihail Formuzal.

Un grup de locuitori ai autonomiei a colectat pe parcursul verii peste 5 mii de semnături în favoarea dreptului Găgăuziei de a se separa de Moldova. S-a întipărit, de asemenea, în memorie scandalul din preajma sesiunii de examinare pentru susţinerea bacalaureatului, când deputaţii APG au refuzat să execute decizia Ministerului Educaţiei al Republicii Moldova cu privire la instalarea în centrele de examinare a camerelor de supraveghere video. A mai sporit tensiunea şi refuzul başcanului de a recepţiona corespondenţa oficială de la instituţiile guvernamentale, fără a fi tradusă în limba rusă. În sfârşit, aproape de încheierea anului, autorităţile autonomiei au anunţat despre intenţia lor de a desfăşura în regiune un referendum cu privire la cursul de politică externă şi la dreptul Găgăuziei la autodeterminare – teme, cărora la Chişinău li s-a dat o apreciere contradictorie atât din punct de vedere politic, cât şi din punctul de vedere al corespunderii legislaţiei în vigoare.

Toate acestea se produceau pe fundalul încetinirii considerabile a ritmurilor interacţiunii oficiale a organelor executive ale puterii din Moldova şi autonomiei. Astfel, Iurie Leancă, confirmat în funcţia de prim-ministru la sfârşitul lunii mai, s-a aflat pentru prima dată (şi ultima, deocamdată, la ziua de azi) într-o vizită de lucru la Comrat abia peste patru luni, deosebindu-se nu tocmai în bine de predecesorul său, Vlad Filat, care a acordat regiunii o atenţie cu mult mai mare. „Realizările” altor conducători ai Moldovei în acest sens sunt şi mai evidente: de exemplu, preşedintele Nicolae Timofti nu a vizitat Găgăuzia încă niciodată din ziua numirii sale în această funcţie.

Pretenţiile reciproce şi acţiunile contradictorii ale părţilor au creat o atmosferă ideală pentru activizarea forţelor politice şi a reprezentanţilor organelor puterii din Găgăuzia. Liderii locali s-au distins în anul care se încheie printr-un număr record de conferinţe de presă, declaraţii şi apeluri atât în adresa locuitorilor autonomiei, cât şi în adresa autorităţilor centrale ale ţării. Însă pentru a evalua, cum privesc în autonomie starea dialogului cu Chişinăul oficial, am considerat oportun să ne adresăm reprezentanţilor societăţii civile din regiune care, spre deosebire de politicieni, nu-şi au electoratul lor, nu se dau în vânt după dividende politice, iar aceasta înseamnă că ei ar putea prezenta un tablou mai obiectiv.

Agenţia de presă IPN a aflat opinia unui şir de reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale, ai comunităţii de experţi, a unor fruntaşi ai vieţii publice din Găgăuzia despre felul în care aceştia apreciază starea dialogului cu autorităţile centrale şi ce schimbări aşteaptă ei în acest sens de la anul viitor. După cum vă veţi putea convinge, în autonomie există aprecieri absolut diferite ale evenimentelor ce se derulează – de la cele relativ optimiste până la cele pesimiste, de la cele moderate până la cele radicale. Am decis să prezentăm întregul spectru de opinii, inclusiv cele care ar putea părea provocatoare. Totodată, am reieşit din două considerente: în primul rând, este vorba despre reflectarea unei părţi a stărilor de spirit realmente existente în societatea găgăuză şi, în al doilea rând, astfel de raţionamente radicale trebuie să servească drept un anume reper, care să indice direcţia în care poate evolua poziţia oficială a conducerii acestui ţinut în cazul declanşării unor scenarii radicale.

Mihail Sircheli, jurist, conducătorul organizaţiei neguvernamentale „Piligrim-demo”, specializate în monitorizarea campaniilor electorale în regiune

Găgăuzia suferă de „sindromul postsovietic”

Dacă e să vorbim despre relaţiile reciproce ale autonomiei cu autorităţile republicane pe parcursul întregii perioade de existenţă a UTA Găgăuzia şi în anul 2013, în special, eu nu aş utiliza în acest context termenul de dialog. Noi nu am observat un dialog ca atare la nivel oficial între autorităţile ţării şi cele ale regiunii, iar vizitele primelor persoane din stat în autonomie, planificate sau spontane, nu constituie o parte a unui dialog oarecare. Nu există dialog la nivel oficial şi, în primul rând, din cauza că autorităţile centrale ale Moldovei nu posedă obişnuinţa de a purta un dialog cu regiunile şi de a discuta ceva cu ele, iar Găgăuzia nu constituie o excepţie în acest sens, deşi ea deţine un statut juridic special.

Dacă e să vorbim, în special, de Găgăuzia, autorităţile centrale ale Moldovei nu au avut şi nici nu au o concepţie clară cu privire la asigurarea funcţionării în cadrul unui stat unitar a regiunii cu statut juridic special, învestită cu competenţe distincte de competenţele altor raioane/regiuni. Iar concepţia nu există din simplul motiv că elita politică a Moldovei nu doreşte să transmită Găgăuziei competenţele proclamate în Legea cu privire la statutul juridic special al Găgăuziei. Autorităţile centrale ale Moldovei nu declară deschis acest lucru, în realitate însă fac tot posibilul pentru ca împuternicirile Găgăuziei să nu se deosebească cu nimic de împuternicirile altor raioane. Pe parcursul ultimilor 19 ani, din ziua creării Autonomiei Găgăuze, autorităţile centrale au tot redus, pas cu pas, împuternicirile acesteia, fără a mai discuta ceva cu Găgăuzia: fie pe calea aplicării unor modificări în Legea cu privire la statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz Yeri); fie pe calea adoptării legilor, care nu ţin seama de statutul special al autonomiei, iar acestea nu permit realizarea, practic, nici a uneia dintre competenţele Găgăuziei.

La rândul său, în însăşi Găgăuzia nu există: a) înţelegerea clară a faptului că Găgăuzia nu este un stat independent, ci doar o autonomie cu competenţe limitate; b) dorinţa de a conştientiza faptul că Găgăuzia este o parte inalienabilă a Republicii Moldova. Invocarea repetată de către politicienii găgăuzi în declaraţiile lor a dreptului Găgăuziei la autodeterminare externă în cazul pierderii de către Moldova a independenţei şi numirea pe 2 februarie 2014 a unui referendum în chestiunea cu privire la statutul amânat al Găgăuziei, creează impresia că, din tot ceea ce este scris în Legea cu privire la statutul juridic special al Găgăuziei, dreptul la autodeterminarea externă constituie unicul lucru de preţ pentru Găgăuzia. Se creează, de asemenea, impresia că în Găgăuzia toţi aşteaptă şi se pregătesc de sosirea zilei, când autonomia va avea posibilitatea de a beneficia de dreptul său la autodeterminare externă. Găgăuzia aminteşte în acest sens de Uniunea Sovietică, aflată permanent în pregătiri de război, dar nu era, practic, gata de a trăi pe timp de pace. Sindromul „postsovietic” al politicienilor găgăuzi şi al majorităţii locuitorilor din autonomie nu permite Găgăuziei să se concentreze asupra consolidării statutului său şi asupra realizării competenţelor de care dispune. În acest sens, Găgăuzia preferă „cioara de pe gard în locul vrabiei din mână”. Tot din această cauză, Găgăuzia nici nu reacţionează la adoptarea de către autorităţile centrale a deciziilor care afectează statutul autonomiei.

În lipsa dialogului, centrul şi autonomia trăiesc fiecare cu concepţia proprie asupra statutului Găgăuziei, dar, ţinând seama de realităţile existente, centrul ar putea cu mult mai simplu decât autonomia să-şi realizeze concepţia.

Centrul preferă să-şi edifice relaţiile cu autonomia, în fond, pe linie de partid, decât prin intermediul edificării unui dialog cu autorităţile regiunii. Partidele care acced la putere în Chişinău încearcă să-şi creeze pentru sine o conjunctură politică avantajoasă în Găgăuzia, renunţând, astfel, la necesitatea de a conveni cu Comratul oficial şi de a purta un dialog cu privire la statutul autonomiei şi la competenţele acesteia. „Dialogul” dintre Chişinău şi Comrat este pus la punct atunci când la centru şi în autonomie se află la putere reprezentanţii aceleiaşi forţe politice, dar în acest caz dialogul se reduce la executarea indicaţiilor de la centru. Încă o tactică preferată a Chişinăului, aplicată în relaţiile cu Găgăuzia, în cazul în care nu se reuşeşte de a controla situaţia din autonomie pe linie de partid, o constituie tactica în conformitate cu principiul „divide et impera”, care dă rezultate în formă de subminare a unităţii elitei politice a autonomiei, scutind autorităţile centrale de necesitatea de a edifica dialogul cu autonomia în chestiunile ce ţin de competenţele şi statutul regiunii, dat fiind faptul că în acest caz nu mai este cu cine dialoga.

Inexistenţa dialogului dintre Chişinău şi Comrat este confirmată şi de sabotajul manifestat de autonomie faţă de reformele, desfăşurate în cadrul procesului de integrare europeană. În calitate de exemplu am putea evidenţia decizia Adunării Populare a Găgăuziei de a interzice instalarea pe teritoriul autonomiei a camerelor de supraveghere video în centrele de susţinere a examenelor de bacalaureat, care nu a fost realizată datorită poziţiei ferme a Ministerului Educaţiei; precum şi legea contra „homosexualilor”, adoptată de Adunarea Populară în opoziţie cu legea naţională „Cu privire la egalitatea de şanse”. Despre inexistenţa dialogului ne mărturisesc, de asemenea, hotărârile Adunării Populare de a desfăşura pe teritoriul Găgăuziei a referendumului consultativ în chestiunea vectorului extern al Republicii Moldova şi a referendumului cu privire la statutul amânat al Găgăuziei, adoptate cu depăşirea împuternicirilor Găgăuziei, la care Chişinăul, practic, nici nu a reacţionat, sub pretextul că nu se amestecă în situaţia politică din autonomie.

În anul 2014 nu ne putem aştepta la schimbări calitative. Adunarea Populară va continua să adopte hotărâri, care depăşesc cadrul competenţelor autonomiei, iar Chişinăul va continua sub pretextul că nu se implică în situaţia politică din regiune şi respectă statutul său de autonomie, permiţând şi ajutând, astfel, Găgăuziei să-şi risipească încrederea în sine. Totodată, în acest joc, pe care Găgăuzia nu-l controlează, ea poate pierde foarte mult, inclusiv cel mai de preţ lucru de care dispune – susţinerea comunităţii internaţionale, care constituie o garanţie pentru menţinerea statutului de autonomie al Găgăuziei, aceasta fiind pusă în situaţia să mediteze foarte bine înainte de a emana ceva în susţinerea Autonomiei Găgăuze.

Ludmila Mitioglo, conducătorul Centrului european „Pro-Europa” din Comrat

Joc la „o singură poartă” în loc de dialog

Evaluând relaţiile Autonomiei Găgăuze cu autorităţile centrale, este necesar să menţionăm că, pe zi ce trece, apar tot mai multe complicaţii în ceea ce priveşte formularea noţiunii de „dialog”, dat fiind faptul că dialogul, ca atare, se întrezăreşte tot mai puţin. Situaţia din Găgăuzia nu este liniştită, regiunea este îngrijorată de menţinerea statalităţii sale. Nu se prea observă nici acţiunile autorităţilor centrale, rolul cărora ţine de căutarea unor soluţii mai reuşite şi diminuarea aspectelor negative, care se produc în Găgăuzia, precum şi de garantarea integrităţii statului.

Bucură faptul că există o dinamică a transformărilor democratice în Autonomie, cu toate că lucrul acesta creează şi un şir de probleme. Dacă ar fi să vorbim despre erorile comise de Chişinău şi Comrat, ele constau în faptul că fiecare dintre părţi joacă „la o singură poartă”, mai „negociind” din când în când câte ceva. Dacă autorităţile nu vor schimba situaţia existentă, ele vor lipsi cu propriile mâini oamenii de încrederea în ziua de mâine şi de încrederea în stabilitate.

Aştept de la anul 2014 mai multă înţelepciune. Este complicat să nu comiţi greşeli, dar este necesar să tragi învăţăminte din greşelile comise. Este importantă, de asemenea, şi înţelegerea faptului că este necesar un dialog, care va permite identificarea consensului între autorităţile regionale şi cele centrale.

Leonid Dobrov, fruntaş al vieţii publice, una dintre figurile-cheie în procesul constituirii Republicii Găgăuze nerecunoscute (1990-1994) şi formării Autonomiei Găgăuze

Chişinăul nu a tras niciun fel de învăţăminte din „sindromul” transnistrean

Anul 2013 a devenit un an al „multiplelor bârfe de piaţă” cu privire la „divorţul” Moldovei şi al Găgăuziei graţie „hărţuirilor permanente ale României faţă de Moldova”, precum „trădărilor sistematice ale Moldovei”, incursiunilor permanente ale Moldovei „într-o parte”, „dragostei disperate a Moldovei pentru UE şi România”.

Ne aşteaptă anul 2014 – anul celei de a 20-a aniversări a UTA Gagauz-Yeri. Anul referendumului numit la 2 februarie „Cu privire la separarea Găgăuziei de Moldova”. De facto, referendumul legislativ se desfăşoară sub forma unei alte întrebări – „Cu privire la statutul amânat al Găgăuziei” ca stat independent, în cazul în care Moldova îşi va pierde suveranitatea. Precum şi numirea în aceeaşi zi a unui alt referendum, consultativ: „Cu privire la vectorul dezvoltării ţării” – spre UE sau spre UV. Fireşte, după găgăuzi vor începe cu siguranţă „să se separe” şi alte raioane şi oraşe – Taraclia, Basarabeasca, Cahul, Cimişlia, Cantemir, Leova, Căuşeni, oraşul Bălţi, oraşul Chişinău şi altele.

Se pune întrebarea: de ce într-o Moldovă atât de deşteaptă, găgăuzii care, cu autonomia lor, au convieţuit în mod paşnic cu moldovenii timp de aproape 20 de ani, au decis să ridice categoric întrebarea „cu privire la separare”? Răspunsul se află la suprafaţă: şefii de la Strasbourg şi de la Bucureşti i-au scos, pur şi simplu, din minţi pe deştepţii de la Chişinău cu ditirambii lor de peste 20 de ani cu privire la „istoriile de succes” ale acestora. Şi aceştia au ameţit „de pe urma succeselor”. Iar aceştia, românii moldoveni, îngâmfarea cărora străbate şi norii, nu au dorit să respecte Legea privind Găgăuzia adoptată de ei înşişi în anul 1994, dat fiind faptul că, în opinia lor, „găgăuzii nu vor avea încotro”. Pentru că pe parcursul celor 20 de ani „funcţionarii deştepţi ai Moldovei” au avut în permanenţă minorităţile naţionale şi, în special, pe găgăuzi, de „oameni de mâna a doua”. Guvernanţii de la Chişinău cu stări de spirit româneşti din PCRM-AIE-CPE, toţi fără nicio excepţie, nu au tras niciun fel de învăţăminte din „sindromul” transnistrean, de aceea, cu siguranţă, ei vor putea face lucrul acesta doar după o condamnare îndelungată la privaţiune de libertate „pentru trădare de Patrie”, după înfrângerea lor masivă la alegerile parlamentare din anii 2014-2015.

Alexandru Angheli, comentator politic

Cu speranţa la „restartare”

Problema principală a relaţiilor dintre autorităţile găgăuze şi moldoveneşti constă în faptul că acţiunile celor dintâi abundau în populism, fără a dispune de soluţii eficiente, iar cei din urmă nu dădeau absolut niciun fel de semne, care ar confirma existenţa unei strategii clare cu privire la autonomie. În cazul Comratului, un astfel de comportament a condus, după o anumită intensificare a vieţii politice şi chiar după o avansare a popularităţii la nivel local, spre incertitudine şi adeseori îi impunea să se conformeze deciziilor autorităţilor republicane. Pentru Chişinăul oficial însă, în calitate de consecinţe ale acţiunilor haotice şi inconsecvente, a survenit o detaşare şi mai mare a societăţii găgăuze. Un astfel de caracter al interacţiunii a putut fi observat pe tot parcursul existenţei Autonomiei Găgăuze, dar în anul 2013 particularităţile respective s-au făcut vizibile în modul cel mai clar.

Unul dintre principalele bilanţuri ale anului trecut pentru autonomie a devenit intensificarea nemaivăzută în anii trecuţi a partidelor politice republicane. Până acum teritoriul autonomiei rămânea relativ închis pentru filialele partidelor moldoveneşti. Excepţie făcea doar Partidul Comuniştilor, care încă acum câţiva ani beneficia în regiune de un anume monopol asupra simpatiilor cetăţenilor. Dar pe parcursul ultimului an au apărut secţiile locale ale Partidelor Democrat şi Liberal-Democrat, care sunt principalele componente ale coaliţiei de guvernământ. Ca urmare, terenul politic al Găgăuziei a devenit, cu un anumit specific local, o arenă a luptei, pe care o desfăşoară puterea şi opoziţia la nivel republican. Toate acestea au redus, practic, la zero eforturile conducerii regiunii de a menţine stabilitatea politică la nivel local.

Pe viitor, tendinţele existente vor evolua, fireşte. Găgăuzia păşeşte în anul 2014 cu o elită dezbinată şi în relaţii încordate cu autorităţile centrale din cauza referendumului din 2 februarie cu privire la cursul extern şi la dreptul Găgăuziei la autodeterminare. Vom menţiona, de asemenea, că anul care vine va fi unul electoral. Societatea găgăuză se află în aşteptarea campaniei pentru alegerile în Parlamentul ţării, precum şi pentru alegerea unui nou başcan. Este de prisos să vorbim despre perspectiva stabilităţii politice în aceste condiţii. Pe de altă parte, desfăşurarea concomitentă a alegerilor şi posibila schimbare a elitelor guvernatoare la Chişinău şi Comrat dau speranţe de „restartare”, care ar suplimenta procesul relaţiilor dintre părţi, pe lângă goana pentru dividende politice, şi cu eforturi reale întru soluţionarea problemelor existente.

Sondaj pregătit pentru IPN de Veaceslav Craciun