Cred, cu toate ca e absurd!

„Daca Romania reuseste sa parcurga in 30 de ani drumul spre UE… va fi foarte bine” (Vladimir Voronin, presedintele PCRM, anul 2000)

Credo, quia absurdum! Cred, cu toate ca e absurd! Asa obisnuia sa raspunda marele teolog Tertulian celor care, pasind dupa normele elementare ale logicii, incercau sa ii demonteze credinta. Era vorba despre un angajament supra-rational pe care il percepi in termenii unui destin implacabil.

Credinta elitelor si elitele credintei

Schimband acum registrul, crezul tertulian a fost, in realitate, programul politic al elitelor central si est-europene iesite de sub ocupatia comunista. Mai eficient sau mai putin eficient, mai sincer sau mai putin sincer, ele au crezut, chiar si atunci cand acest lucru parea absurd, in destinul euroatlantic al popoarelor lor. Singurul viitor acceptabil. Pro-americane si antisovietice, ele au reusit sa fructifice un context favorabil si sa gaseasca aproape intotdeauna busola geopolitica menita sa le ghideze spre ceea ce credea ca era soarta lor: intrarea in Europa institutionalizata, adica NATO si UE.
Este ceea ce i-a lipsit R. Moldova de la constituire pana astazi. Regimurile politice din R. Moldova, indiferent ca s-au numit „Snegur”, „Lucinschi” sau „Voronin”, nu au crezut niciodata, cu adevarat, asa ceva. Si nu aveau cum, caci provin din acelasi creuzet: procesele de „moldovenizare” sovietica desfasurate in anii ’60 in republica, cu tot cortegiul de idei aferente: niciodata euro-atlantice pana la capat, nostalgice, in varii forme, fata de „patria” pierduta de la Moscova, romanofobe sau cel putin reticente fata de Bucuresti. Maximumul de viziune la care au ajuns aceste elite a fost perceptia R. Moldova ca un spatiu de interferenta, ca un „pod de trecere” intre Est si Vest, care – vai! – nu o data s-a transformat in… pres. In aceste conditii, esecul R. Moldova, de 20 de ani incoace, este perfect inteligibil.

Textul si contextul
Exista doua opinii extreme care circula in legatura cu sansele integrarii europene in stanga Prutului. Prima e fatalista. R. Moldova nu se poate integra pentru ca, in realitate, „UE nu vrea sa ne primeasca”. Are destule probleme si fara Chisinau si nu e dispusa sa riste nimic in numele micului vecin nemijlocit al UE si NATO. Extensia acestei viziuni este un soi de reactivitate fata de liderii uniunii, considerati cinici si lipsiti de principii pentru ca nu ofera, imediat si neconditionat, ceea ce se considera ca ar cere populatia R. Moldova, adica integrare. A doua teza vorbeste, frenetic, despre „sa facem Europa la noi acasa!”. Este o viziune stricta de politica interna, care sugereaza ca principalul actor al integrarii este Chisinaul si prestatia sa din interior.
Ca orice extreme, ambele teze au ceva adevarat in ele. Doar ca excesul le face inoperabile. In realitate, integrarea europeana nu e nici numai una, nici numai alta. Este o imbinare de efort intern eficient si context extern favorabil. Una fara alta nu se poate, desi, de cele mai multe ori, absenta celui din urma este utilizata ca scuza pentru abandonarea celui dintai. Si acest lucru este fals si periculos. Mai ales astazi – sau cu atat mai mult astazi! -, cand contextul nu este deloc favorabil.

„Circ, nu paine!”

Frontiera estica nu arata deloc bine, in ciuda faptului ca presedintia UE va fi preluata de un stat promotor al Parteneriatului Estic, precum Suedia. Si nu arata bine pentru ca, nu de putine ori, Vestul s-a inselat in raport cu actorul pentru care „vecinatatea estica” inseamna „strainatate apropiata”. Anume – Rusia. Despre Federatia Rusa s-a crezut, la inceput, ca poate deveni „civilizata”, adica credibila ca partener de dialog, prin dezvoltare. Prosperitatea ar genera aspiratii de aceeasi formula precum cele ale europenilor si, asa cum doua state care au pe teritoriul lor „MacDonald’s”-uri nu au facut niciodata razboi, asa si relatiile dintre Occident si Rusia se vor pacifica. „Doctrina Putin” a aratat naivitatea si eroarea acestei teze. Recent, „expertii” au schimbat registrul. Daca o Rusie bogata nu devine civilizata in raport cu Occidentul, atunci o Rusie saracita, da! Si s-a crezut ca intregul context al crizei economice va tempera apetitul geopolitic al Moscovei. Iarasi eroare. Care e evidenta astazi, prin disponibilitatea uluitoare a Rusiei de a transforma criza economica interna in oportunitate de politica externa: investitiile rusesti – anuntate sau realizate – au, de fiecare data, vector geopolitic precis. Rusia se misca lejer pe timp de criza – de fapt, toata istoria ei recenta este o criza prelungita – si beneficiaza de un sprijin incontestabil pe care nu il are nici un alt actor euroatlantic: un public care nu sanctioneaza politic elitele guvernamentale, in ciuda crizei. In primul rand, nu poate, pentru ca opozitia politica spre care s-ar putea canaliza voturile este sistematic blocata si, in al doilea rand, pentru ca nu vrea cu adevarat. Circul este, nu o data, substitutul painii. Acolo, in numele gloriei si suprematiei rusesti, se poate indura infinit mai mult decat ar fi capabili sa o faca occidentalii la ei acasa. Asa ca ecuatia geopolitica la care asistam astazi este urmatoarea: confruntarea intre un Occident preocupat, inainte de toate, de criza economica interna si o Federatia Rusa, ocupata, cu prioritate, cu politica externa.

Un „Helsinki-2” pentru (ne)linistea noastra

Si asta nu e tot. Aplombul Moscovei este debordant, mai cu seama inaintea vizitei presedintelui Obama la Moscova (6-8 iulie). Deja scutul antiracheta incepe sa dispara de pe agenda, dar provocarea majora a Moscovei se numeste, cel putin in mass-media, „Helsinki-2” sau „Helsinki Plus”. Adica o reconfigurare a contextului institutional global de securitate si o „depasire” a principiilor Acordului final semnat in capitala finlandeza in 1975.
Suna, deocamdata, a science-fiction, dar provocarile sunt imense. Presedintele Medvedev a prezentat ratiunea acestei initiative, prima data, intr-un discurs rostit la Universitatea Helsinki, la 20 aprilie. Chiar daca a dat „asigurari” ca nu e vorba despre renuntarea la Actul din 1975, miza propunerii este regandirea intregii arhitecturi de securitate globale: diminuarea NATO, minimalizarea axului euroatlantic la nivel international sau pulverizarea OSCE. In ceea ce priveste spatiul estic, propunerile sunt o veritabila afirmare rusa a doctrinei Monroe in „strainatatea apropiata”, care submineaza implacabil actualele tratate de securitate europeana (CSCE, Tratatul privind fortele armate conventionale in Europa etc.), adica cele care permit gestionarea numarului si a miscarilor de trupe in regiune. R. Moldova e vizata direct, pentru ca ar fi vorba inclusiv de trupele ruse din Transnistria – iar faptul ca aeroportul de la Marculesti a devenit operational poate capata si alte conotatii.

Inapoi la alegeri
Ce au de-a face toate aceste lucruri cu alegerile din 29 iulie? Au! Pentru ca miza lor ramane cruciala, mai ales in aceste conditii. Si nu pentru ca atunci se va juca integrarea imediata in UE a R. Moldova. A pune asa problema ar fi naiv si ineficient. Ci pentru ca atmosfera tensionata in care ne aflam devine impredictibila. De aceea, nimeni nu poate spune astazi, cu certitudine, cum va evolua. Tocmai de aceea e nevoie la Chisinau de o echipa pregatita pentru oportunitati. Miza alegerilor din 29 iulie este aducerea la guvernare a unei echipe credibile, in exterior si interior, cu relatii solide la nivelul capitalelor euroatlantice – inclusiv, sau mai ales, cu aliatul natural Romania. In cazul unei conjuncturi internationale favorabile – pe care in niciun caz R. Moldova nu o va decide! -, adica redeschiderea usii uniunii, aceasta echipa va trebui sa fie gata, ferm si credibil, sa spuna: PREZENT. Despre asta va fi vorba, in realitate, in alegerile din 29 iulie 2009.
…Credo, quia absurdum!